Dacă furtuna se dezlănţuie cum se anunţă, mâine Oraviţa e Vergangenheit.
Păi cum aşa, mamă? Ce e SMSul ăsta? Cum să fie Vergangenheit Oraviţa? Eu cu ce mai rămân? Amintirile mele toate, Acasă al meu se vântură, aşa, dintr'o suflare de vânt? De fapt, eu, chiar eu, în acelaşi timp, o să mă trezesc Vergangenheit. Eu, cu cele patru decenii de gânduri strânse, emoţii trăite, sentimente risipite, zâmbete smulse şi lacrimi înghiţite mă voi preface în Vergangenheit!
Am pornit să aştern câte una-alta despre cele trăite în săptămânile din urmă. Impresii, vorba aia... Mă feresc să personalizez , nu cred că ar interesa pe cineva ce'a fost cu Cristian în acest răstimpă. Oamenii vor să ştie ce a văzut Cristian. Adică eu, mda... Mesajul mamei a fost, însă, ca vârful de ac înfipt, în copilărie, în punga de puroi formată în gingie. Sau... cum nu mă prea pricep să merg în papuci, mă tot împiedic când îi încalţ. Şi, împiedicându'mă, acuma, am dat la iveală tot gunoiul strâns sub covor.
Acasă... Ce dracu' mi'e, de fapt, Acasă? Un set de fluturi ce'mi vântură prin stomac, nimic mai mult. Un pachet de momente trăite, cândva, şi care par să se fi dus dar, de fapt, îşi continuă viaţa într'un punct din pieptul meu, ca un urs căruia, din când în când, nişte zgomote îi perturbă hibernarea.
Unde's Acasă? Greu de povestit. Acumulări materiale, averi, posesiuni, proprietăţi, maşini, lefuri, prime, rate, ţoale de firmă, poşete ţinute din încheietura mâinii... Vorbim despre ele mai mult decât li se cuvine. Ca despre nişte mici zei din viaţa noastră.
Nu cred că mi'am dorit vreodată un spaţiu locativ dincolo de limitele lui being safe. Mă bucur că am reuşit să îi las una fiului meu, poate el va interpreta altfel sensul lucrurilor. Mie mi'ar fi fost suficient ceva de genul garsonierei cu geamuri mari de la parterul blocului cu un etaj de navetişti de la Bonn. Iar când vine vorba despre maşini, mi'e suficientă una care să mă ajute să trec mai uşor peste lenea de a merge pe picioare. Altfel...
Când mă apucă dorul de casă mă refugiez în urechile mele. Acolo am ferestruica aia de la podul casei copilăriei, prin care mă puteam face dispărut. Şi dispar. Acasă e în memoria acestui laptop vechi şi pe memoria mp3player-ului şi, ceva mai mult, în afurisitul ăla de hard extern care, nu'ş' ce zmăului are, nu mai vrea să răspundă, nu mai se lasă văzut, nu mai comunică, frate, cu computeru'. S'o fi pitit şi el într'o ureche, să'şi asculte acele muzici ale sale, care'i amintesc de propria'i fericire, aşa cum şi'a definit'o singur. Asta mi'e Acasă. Fericirile mărunte care izbucnesc atunci când retrăiesc clipele copilăriilor mele, cu mama, cu tata, cu unele dintre vacanţele fiului meu, cu bunica mea, cu prieteni pe care uneori i'am bucurat, de multe ori i'am însoţit şi câteodată i'am dezamăgit, cu vecini sau tovarăşi de tâmpenii care au fost şi nu mai sunt, cu animale, cu frunze, cu ochi poate uitaţi, cu voci pe care nebunul din mine continuă să le audă periodic, cu singurătăţi, cu mingi de fotbal, arcuri, praştii, pantofi ferfeniţă sau pantaloni de trening rupţi în genunchi, cu pupături furate şi mâini timid rătăcite pe genunchi de fată, cu ghitări şi trepte reci, cu munţi sau ştranduri, cu cazemate şi mucuri de ţigară culese de pe jos şi poştite într'o ascunzătoare în ochii tuturor, cu abţibilduri de fotbalişti sau piloţi de formula 1 şi biciclete Pegas, cu... Pentru fiecare sau chiar pentru toate de'a valma există acele cântări fantastice ale unor muzicieni dintr'o ţară-minune care s'a numit cândva Iugoslavia sau poate nu a fost decât delirul minţilor noastre mai libere decât permiteau vremurile cel care a născocit'o. Acolo, în acea muzică pe care am reuşit să o fur din locul ei şi am purtat'o peste tot în mine dar şi după mine, acolo s'au adunat toate cele care, piese de puzzle, îmi sunt Acasă.
Acasă nu'mi este nici acoperişul sub care am ajuns să mă feresc de ploaie, nici perna pe care las capul, nici oraşul ăsta despre care nu înţeleg de ce m'am prins să scriu aici, pe blog, nici acest blog nu e Acasă, nici alte bloguri care or mai fi existat înainte - cum multe cele din care au mai existat înainte, există sau vor exista ratează spectaculos şansa de a'mi deveni Acasă.
Acasă al meu nu are decât un acoperiş. Nu e din ţigle, nu e din tablă, nu e din stuf şi nu e din lemn. E din sunete. Şapte sunete. Se aude, când respir, cum spun Oraviţa. Nu's multe vorbe pe care să nu admkit că le arunc aiurea în vânt. Dar Oraviţa nu! Un vânt, fie el chiar furtună, nu poate să facă din Oraviţa Vergangenheit!
Să faci bine, mami, să nu mai spui aşa ceva! Nici măcar în glumă!
Şi m'am uitat pe Weather Undeground. Nu ştiu ce înseamnă asta dar îmi spune că mâine va bate cu 10 km/h; iar sâmbătă un pic mai tare: 18.
PS: Acest entry este plin de lipsuri, probabil, dar l'am scris ca şi cum aş spune Oraviţa!
Păi cum aşa, mamă? Ce e SMSul ăsta? Cum să fie Vergangenheit Oraviţa? Eu cu ce mai rămân? Amintirile mele toate, Acasă al meu se vântură, aşa, dintr'o suflare de vânt? De fapt, eu, chiar eu, în acelaşi timp, o să mă trezesc Vergangenheit. Eu, cu cele patru decenii de gânduri strânse, emoţii trăite, sentimente risipite, zâmbete smulse şi lacrimi înghiţite mă voi preface în Vergangenheit!
Am pornit să aştern câte una-alta despre cele trăite în săptămânile din urmă. Impresii, vorba aia... Mă feresc să personalizez , nu cred că ar interesa pe cineva ce'a fost cu Cristian în acest răstimpă. Oamenii vor să ştie ce a văzut Cristian. Adică eu, mda... Mesajul mamei a fost, însă, ca vârful de ac înfipt, în copilărie, în punga de puroi formată în gingie. Sau... cum nu mă prea pricep să merg în papuci, mă tot împiedic când îi încalţ. Şi, împiedicându'mă, acuma, am dat la iveală tot gunoiul strâns sub covor.
Acasă... Ce dracu' mi'e, de fapt, Acasă? Un set de fluturi ce'mi vântură prin stomac, nimic mai mult. Un pachet de momente trăite, cândva, şi care par să se fi dus dar, de fapt, îşi continuă viaţa într'un punct din pieptul meu, ca un urs căruia, din când în când, nişte zgomote îi perturbă hibernarea.
Unde's Acasă? Greu de povestit. Acumulări materiale, averi, posesiuni, proprietăţi, maşini, lefuri, prime, rate, ţoale de firmă, poşete ţinute din încheietura mâinii... Vorbim despre ele mai mult decât li se cuvine. Ca despre nişte mici zei din viaţa noastră.
Nu cred că mi'am dorit vreodată un spaţiu locativ dincolo de limitele lui being safe. Mă bucur că am reuşit să îi las una fiului meu, poate el va interpreta altfel sensul lucrurilor. Mie mi'ar fi fost suficient ceva de genul garsonierei cu geamuri mari de la parterul blocului cu un etaj de navetişti de la Bonn. Iar când vine vorba despre maşini, mi'e suficientă una care să mă ajute să trec mai uşor peste lenea de a merge pe picioare. Altfel...
Când mă apucă dorul de casă mă refugiez în urechile mele. Acolo am ferestruica aia de la podul casei copilăriei, prin care mă puteam face dispărut. Şi dispar. Acasă e în memoria acestui laptop vechi şi pe memoria mp3player-ului şi, ceva mai mult, în afurisitul ăla de hard extern care, nu'ş' ce zmăului are, nu mai vrea să răspundă, nu mai se lasă văzut, nu mai comunică, frate, cu computeru'. S'o fi pitit şi el într'o ureche, să'şi asculte acele muzici ale sale, care'i amintesc de propria'i fericire, aşa cum şi'a definit'o singur. Asta mi'e Acasă. Fericirile mărunte care izbucnesc atunci când retrăiesc clipele copilăriilor mele, cu mama, cu tata, cu unele dintre vacanţele fiului meu, cu bunica mea, cu prieteni pe care uneori i'am bucurat, de multe ori i'am însoţit şi câteodată i'am dezamăgit, cu vecini sau tovarăşi de tâmpenii care au fost şi nu mai sunt, cu animale, cu frunze, cu ochi poate uitaţi, cu voci pe care nebunul din mine continuă să le audă periodic, cu singurătăţi, cu mingi de fotbal, arcuri, praştii, pantofi ferfeniţă sau pantaloni de trening rupţi în genunchi, cu pupături furate şi mâini timid rătăcite pe genunchi de fată, cu ghitări şi trepte reci, cu munţi sau ştranduri, cu cazemate şi mucuri de ţigară culese de pe jos şi poştite într'o ascunzătoare în ochii tuturor, cu abţibilduri de fotbalişti sau piloţi de formula 1 şi biciclete Pegas, cu... Pentru fiecare sau chiar pentru toate de'a valma există acele cântări fantastice ale unor muzicieni dintr'o ţară-minune care s'a numit cândva Iugoslavia sau poate nu a fost decât delirul minţilor noastre mai libere decât permiteau vremurile cel care a născocit'o. Acolo, în acea muzică pe care am reuşit să o fur din locul ei şi am purtat'o peste tot în mine dar şi după mine, acolo s'au adunat toate cele care, piese de puzzle, îmi sunt Acasă.
Acasă nu'mi este nici acoperişul sub care am ajuns să mă feresc de ploaie, nici perna pe care las capul, nici oraşul ăsta despre care nu înţeleg de ce m'am prins să scriu aici, pe blog, nici acest blog nu e Acasă, nici alte bloguri care or mai fi existat înainte - cum multe cele din care au mai existat înainte, există sau vor exista ratează spectaculos şansa de a'mi deveni Acasă.
Acasă al meu nu are decât un acoperiş. Nu e din ţigle, nu e din tablă, nu e din stuf şi nu e din lemn. E din sunete. Şapte sunete. Se aude, când respir, cum spun Oraviţa. Nu's multe vorbe pe care să nu admkit că le arunc aiurea în vânt. Dar Oraviţa nu! Un vânt, fie el chiar furtună, nu poate să facă din Oraviţa Vergangenheit!
Să faci bine, mami, să nu mai spui aşa ceva! Nici măcar în glumă!
Şi m'am uitat pe Weather Undeground. Nu ştiu ce înseamnă asta dar îmi spune că mâine va bate cu 10 km/h; iar sâmbătă un pic mai tare: 18.
PS: Acest entry este plin de lipsuri, probabil, dar l'am scris ca şi cum aş spune Oraviţa!
