Curăţenia de primăvară (1)

Era cazul să o fac şi pe asta.

Am intrat şi, încetul cu încetul, mi-am amintit de salonul din orăşelul meu natal cu nostalgii imperiale. De regulă, aceste amintiri refuză să îmi bată la uşă. Majoritatea saloanelor prin care am trecut în anii de pe urmă erau fie nişte apartamente de bloc, fie hale cu oglinzi aşezate, feng shui, prin mijloc, spate în spate, între pereţii de sticlă de la mezaninele hipermaketurilor. Fetişcane, pe fugă şcolite la locul de muncă; băieţi care, probabil, au ratat statutul de vipuri ale cartierului dar nici loseri cu patalama nu au ajuns. Lucrează în ritmul inventat, pentru Model T, de Henry Ford. Mass-production. Tuns (căci despre frizeri scriu)... tuns industrial. Un client, o chică, un frezat, bărbierit, „Vă spălăm în cap?”, „A... doriţi şi o frecţie?”, „Treizeci (35, 40... după amplasament, după criterii masonice) de mii, la casă. Următorul, vă rog!”. Şi un zece mii în buzunarul manipulantului de foarfeci, ca să nu te-njure printre dinţi ca baba automobilul lui Topârceanu.

Ultima dată (era o sâmbătă) m-am tuns prin spatele Circului, la un parter de bloc, intarea pe o uşă străjuită de o firmă cu strălucire cooperatistă, pe fond roşu, parcă. Nu mai ştiu dacă aveau un pieptene şi o foarfecă pe firma suspendată într-o bară de fier-beton (aşa cumva îmi amintesc eu toate atelierele, toate magazinele, toate frizeriile din reţeaua Cooperativei de Stat: o pălărie, un pantof, o foarfecă). O doamnă, nici drăguţă, nici acră, nici grasă, nici slabă, nici tânără... nici... nici... O doamnă m-a poftit pe scaun, mi-a aşezat babeţica aceea albă, m-a întrebat ce şi cum şi s-a pus pe treabă. A tuns, a dat cu lama pe la perciuni, cu aparatul pe la ceafă, m-a întrebat dacă mi-e de ajuns cât alege să rupă din ciuful de deasupra frunţii.

Paranteză: vă mai aduceţi aminte freza lui Limahl, a băieţilor de la Kaja GooGoo? Nu, nu toată freza, doar partea din faţă, cu acele fire răscăcărate, una dintre secţiunile trendului new wave de pe la sfîrşitul primei jumătăţi a anilor ’80? Ei, bine... aşa îmi stă mie ciuful despre care vorbesc, când dă să crească; nu pentru că sunt un nostalgic – deşi sunt, uneori – ci pentru că, oameni buni, nu mai are de unde mai mult şi, atunci, fugă la frizer!

Well, paranteză închisă, m-a tuns, doamna... Nu sunt eu un Mafalda dar nu mă simţeam în apele mele cu ce mi se întâmplă. Presimţeam o turnură neaşteptată a părului, atunci când îi va veni iarăşi vremea „să dea colţul ierbii”. Şi cam aşa s-a şi întâmplat. Astfel că la doar o lună bună de la acel tuns fugar prin spatele Circului, astăzi, în plină zi de martie, am purces la o nouă operaţiune de estetizare a podoabei capilare – atâta câtă (mă repet?) mai este.

Amintiri despre Cotroceni

Iubesc cartierul ăsta pentru trecutul lui simplu care, de altfel, îi şi alimentează normalitatea de azi. Nu ştiu, poate e de vină şi Grădina Botanică, căreia municipalitatea nu ştie, nu poate sau nu vrea să-i exploateze la maxim valoarea. Pentru societăţile imobiliare, e o zonă cel puţin semicentrală, dar acum 100 de ani, aici se termina oraşul. Cotroceniul a fost la început o reşedinţă a funcţionarilor de la palatul Cotroceni şi cele mai multe case s-au contruit într-o perioadă de avânt economic din perioada interbelică, până la criza financiară începută în 1929. Cine şi-a cumpărat terenuri şi apartamente, cine şi-a construit case aici? O clasă mijlocie de intelectuali, de artişti, de cadre didactice. Închipuiţi-vă astăzi un profesor care-şi permite, din leafa de la şcoală, să-şi cumpere până şi o garsonieră în Militari (care, apropo, era un biet sătuc plin de coteţe cu găini pe vremea când Cotroceniul prindea contur)!
Barbu Cioculescu are 80 de ani şi a locuit toată viaţa în acest cartier. Îmi enumeră personalităţile care au locuit în zonă: poetul Ion Barbu, poetul Adrian Maniu (pe strada Sf. Elefterie), Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu (pe strada Dr. Gheorghe Marinescu). Uită să-l amintească pe tatăl său, criticul literar Şerban Cioculescu, a cărui placă comemorativă împodobeşte faţada casei. Aflu că Şerban Cioculescu şi-a contruit casa din banii pe care-i câştiga din cronicile sale literare. Să-l lăsăm să ne povestească.
Doctori
„Tata a cumpărat terenul de la urmaşii doctorului Davila atunci când a construit casa, prin 1935. Evident că, fiind în jurul Facultăţii de Medicină, s-au pus nume de doctori români şi străini. De exemplu, doctorul Radovici s-a sinucis la 49 de ani, aruncându-se în mare, într-o călătorie pe Mediterana. Se pare că a avut o nefericire sentimentală. Pe aici mai sunt străzile general medic Butoianu, doctor Lister, strada Carol Davila, care este o stradă lungă şi destul de importantă”.
Aşa aflu că doctorul Carol Davila a fost proprietarul celei mai mari părţi din terenul pe care este aşezat astăzi cartierul.

Flamboaiant
„Marele bulevard din faţa Facultăţii de Medicină, care s-a numit când Bulevardul Carol al II-lea, când Bulevardul Doctor Petru Groza, acum Bulevardul Eroilor Sanitari, avea pe o parte şi pe alta castani bătrâni care făceau un fel de boltă deasupra. Până când s-a introdus troleibuzul şi a trebuit, din pricina firelor, să fie tăiaţi. Te plimbai pe dedesubt ca printr-un labirint. Când veneai vara din centru, aici era cu două-trei grade mai răcoare şi mai plăcut. Şi erau celebrele apusuri de soare din Cotroceni. Mihail Sadoveanu venea să vadă aceste apusuri roşii foarte flamboaiante din cartier”.

Aş vrea să vă pot reda accentul cu care Barbu Cioculescu a rostit cuvântul „flamboaiante”!

Cotroceniul are şi case, şi blocuri de apartamente, deşi acestea din urmă nu trebuie sub nici o formă confundate cu blocurile din Dristor. Când am intrat prima dată într-un astfel de apartament interbelic am fost uimit, pentru că nu-mi imaginam că o familie de intelectuali de acum 80 de ani putea trăi într-un confort de 10 ori mai mare ca una de manageri de multinaţională din, să zicem, blocurile din Titan. Şi puteţi să vă convingeţi vizitând Casa Memorială „Ion Minulescu” de pe strada Dr. Gheorghe Marinescu. Apartamente cu livinguri spaţioase, în care pătrunzi după ce apeşi pe sonerii de ebonită made in USA acum 80 de ani şi care încă funcţionează! Băi cu faianţă din care, în aproape 100 de ani, n-a sărit nici un ciob. Parchet făcut să reziste două veacuri.

Bombardamentele
Să ne întoarcem la Barbu Cioculescu şi la amintirile sale. Îmi povesteşte cum l-a prins unul din bombardamentele americanilor în Grădina Botanică şi cum şi-a salvat viaţa „dintr-o vanitate”: era îmbrăcat cu o jachetă nouă şi, când a sunat alarma, n-a intrat în adăpostul antiaerian de teamă să nu se murdărească. Norocul lui şi al nostru, căci adăpostul a fost distrus în totalitate. „În Grădina Botanică nişte copaci foarte bătrâni. Erau plopi cu diametrul, poate, de 10 metri. Doi sau trei dintre ei au fost distruşi la bombardamentul din 4 aprilie 1944. Acolo i-am văzut cu rădăcinile în sus. Era ceva de necrezut cum o bombă a putut să scoată un uriaş din ăsta din pământ. Mai rămăseseră doi sau trei copaci foarte bătrâni şi care aveau cu siguranţă sute de ani. La ora asta cred că nu ma e nici unul. Bombardamentele şi sfârşitul lamentabil al războiului au făcut ca toată această dezvoltare a oraşului să se oprească. La început, oraşul era înconjurat de păduri şi din această cauză erai apărat de viscole iarna şi de praf vara. Pădurile dispărând încetul cu încetul, oraşul este prăfos. Este un oraş în care se face noroi deasupra asfaltului cum nu se întâmplă în Occident. E un oraş de câmpie, un oraş deschis, un oraş cu ierni grele şi cu veri foarte calde”.

Final
Şi încă o frază de-a lui Barbu Cioculescu despre cartierul Cotroceni de astăzi: „Până de curând era un cartier cu multă verdeaţă, socotit ideal pentru sănătate. Foarte multe grădini, foarte mulţi copaci. Acum au apărut foarte multe automobile”. Peste 50 de ani se vor spune aceleaşi cuvinte şi despre Băneasa?

Premiile de excelenţă

Doamnelor şi domnilor, iubitori ai artei, melomani, praleo!

Aveţi ocazia unică de a asista la cel mai important eveniment cultural al anului: decernarea premiilor Oscar pentru cei mai buni lăutari după planetă, vericule!

Intraţi în graţia divină, veţi palpita alături de cei care au scris pagini de aur (veritabil bă, de la Istambul!) în istoria muzicii contemporane româneşti: Florin Salam, multiplu câştigător al „Ghiulului de Aur”, Sorinel Puştiu, cel care a rupt inimile şi dinţii atâtor promoţii de studenţi merituoşi de la Universităţile Jilava şi Rahova, inegalabilele Denisa şi Laura Vass, cele care au făcut-o pe Aura Urziceanu să exclame plină de invidie: „Ce bine cântă astea, să moară mama!”

Cu siguranţă, într-un final apoteotic, pe scenă vor urca „titanii” muzicii românesti contemporane: Adrian Minune, cea mai charismatică voce de la Pavarotti (ce e bă ăsta, parfum?) încoace, precum şi inegalabilul, fascinantul, fermecătorul, extaticul Vali Vijelie.

Pentru împătimiţii de muzică bună, acest concert este o escală obligatorie, aşa că lăsaţi dreacu ontologia, hermeneutica şi alte platitudini prepubertine şi haideţi să umplem Sala Palatului, vineri seară! (fără număr, fără număr, mânca-ţi-aş!)

La plimbare

Dacă reuşiţi, zilele astea, să vă fentaţi şeful şi să plecaţi de la serviciu la o plimbărică în soarele de martie şi dacă sunteţi prin cartierul Cotroceni, lăsaţi bunele maniere la o parte şi uitaţi-vă, fără ruşine, în curţile oamenilor cinstiţi, cu vile interbelice. Plăcuţele de pe pereţii caselor şi ornamentele numerelor de pe porţi merită puţină atenţie. Asta de încălzire; mâine o să stăm de vorbă cu scriitorul Barbu Cioculescu, fiul faimosului critic literar, despre Cotroceni, cartierul unde a trăit întreaga viaţă.

Gheară. Gheară din Obor. Mahăr de zarzavaturi.

Mafia pieţelor bucureştene. O ştim cu toţii, vorbim tot timpul despre ea, o înjurăm când dăm mai mult decât ne-am fi propus pe un kil de vinete şi plecăm acasă, resemnaţi. Asta-i ţara.

Nu-s precupeţii, cei care cumpără de la ţăranul producător din Corneşti-Dâmboviţa şi aduc în piaţă la Gorjului.

Despre ceilalţi, care încearcă să facă regula printre tarabe c-aşa vrea mujchii lor şi au spate, vorbeşte, în newsletter-ul Afacerea (al Camerei de Comerţ şi Industrie), Mircea Gheorghiu, preşedintele Asociaţiei Micilor Comercianţi din Piaţa Obor: "Au fost şi mai sunt indivizi care se erijează în diriguitori peste capul Administraţiei Pieţelor sau cu acordul lor tacit (...) Câţiva au tăbărât pe un căpşunar, răsturnându-i toate lădiţele, doar pentru că a îndrăznit să vândă mai ieftin decât ei. Am chemat pe cineva de la administraţie, am apelat la jandarmi, dar nimeni n-a vrut să intervină". Gheorghiu explică şi cine stă în spatele gealaţilor: "Pe individ îl ştie tot Oborul, are porecla Gheară şi un comportament tipic mafiot (...) Vinovată se face Administraţia Pieţelor, ai cărei funcţionari nu sunt străini de ce se întâmplă dar păstrează o discreţie condamnabilă".

Şi tot din Afacerea: Doisprezece bucureşteni din 100 ar putea avea locuinţă nouă până în 2010, pentru că preţurile apartamentelor (deocamdată supraevaluate) vor scădea cu circa 5-10% (Daiana Voicu, directorul companiei Willbrook Management International, dixit).

Pescăreşte, dacă poţi!

Ar putea fi o ghicitoare, un concurs al cărui mare premiu (şi unicul, de altfel) ar fi o derogare de la regula înscrisă pe indicatorul din figura alăturată!

Dar mi-e limpede că, aici, în fotografia ataşată, nu se poate citi.

Nu se poate citi nici aici, nici la faţa locului (locul fiind în apropiere de oraş, într-o clasică destinaţie a pescarilor bucureşteni). Aşa că mă întreb: cum e posibil să respecţi indicatorul INTERZIS PESCUITUL NOAPTEA când nu poţi citi ce scrie pe el nici ziua în amiaza mare?

Tarzan Bürge din jungla media

Pe Christoph Bürge nu-l cunosc, oraşul e suficient de mare şi aglomerat astfel că nu ne-am întâlnit niciodată. Aflu (din Klein Report) că este CEO la SBS B.G. Romania, a.k.a. boşii de la Prima & Kiss TV + Kiss & Magic FM. Bun băiat, cu antecedente serioase (niscai televiziuni elveţiene, TAMedia - TV2 şi TV3 - din Ungaria şi MTV Central). Bürge va lua prânzul, pe 22 martie, în Elveţia, cu cei din International Advertising Association (IAA), nu aşa, că n-are unde mânca ci pentru că el e "Tarzan trăind în jungla media românească" şi oamenii ăştia vor să ştie dacă e sau nu cazul să-şi bată mintea cu România.