Ce ironie!

Fast, ipocrizie, acţiuni bifate? Mâine este ziua europeană a libertăţilor civile. Liberalii europeni au program în Parlamentul European. Dacă e cineva în zonă, poate îl trage de mânecă pe Graham Watson.

Altfel...

Ada. A da. A dărui.

Ada!

Zi 33!

Do it with the Facebook!

Eşti pe Facebook, hăăăăăă! Ce cooooooool!

Cool, ă?

Te'ai uitat cine mai e pe Facebook? Pe lista ta (aia cu cel puţin 535 de "prieteni") te'ai uitat, recent? Mai ştii cu cine te'ai împrietenit de când eşti pe Facebook, mai ales atunci când te apucase frenezia împrietenirilor? Uită'te atent. O să găseşti un politican european, cu siguranţă.

Păi? Mai stai? Scrie'i un mesaj scurt. Întreabă'l dacă acolo, în Vest, la el, se vede Chişinăul; întreabă'l şi cum se vede! N'o să'ţi răspundă. Poate nici n'o să te bage în seamă.

Dar poate că, dimpotrivă, dacă tu îi scrii două rânduri şi îi mai scriu şi ceilalţi care l'au pus pe listă, poate, zic, o să'şi pună şi singur nişte întrebări. Şi, cine ştie, poate o să pună, mai departe, întrebarea ta, altfel formulată, în limba/limbajul lui, în vreun plen de Parlament sau într'o comisie...

Tăcerea Vestului este una dintre armele cele mai redutabile ale lui Voronin.

Încearcă să'i deschizi Vestului gura!

Şi, aşa, nici n'o să mai facă mişto de tine cei ce te iau peste picior şi spun că eşti al naibii de curajos când faci revoluţii din faţa calculatorului.

Eşti pe Facebook, zici? Dovedeşte'ţi că nu eşti numai de fiţe. Dovedeşte'ţi că ai intrat în secolul 21.

TVR PSD

Că televiziunea publică din Moldova transmite un serial poliţist german nu mă surprinde. Dar e incredibil că la aflarea veştii dispariţiei lui Doru Dendiu televiziunea publică din România a intrat cu un breaking news după care a dat spaţiu de antenă pentru Mihaela Geoană!

La ora 14, la ştirile de pe TVR1, s'a vorbit despre caz timp de vreo trei minute după care au intrat cu materiale filmate. Pe TVR2 e teleshopping. Pe TVR info, "Piţurcă pleacă". Pe TVR3 este o emisiune medicală - dacă m'am prins eu, e în limba maghiară. Pe TVR Cultural e Patapievici iar pe TVR HD se succed imagini cu frunze ruginite!

Dacă nici acuma nu îşi fac treaba, când le'a luat foc valiza...

*

E vineri. Politica europeană intră în weekend, politicienii sunt obosiţi după mai multe săptămâni fără sâmbete şi duminici, mi'e groază de ce ar putea urma.

Victor. Victoria.

"Am plecat pe întuneric, cu gândul la singurătăţile noastre. Veşnicia înseamnă singurătate. Poate de asta s-a inventat moartea. Ca să nu mai fi singur. Mi-a rămas în minte şina tramvaiului care dădea în Cişmigiu, răcoarea camerei şi timpul suspendat într-o noapte de iulie. Într-un fel, voi fi întotdeauna în camera ei. Şi nici măcar nu va şti"

Iulian. Sau Victor.

A trecut un an de când ne-am văzut ultima oară. Şi asta-mi e cea mai mare realizare.

Acum şapte ani, prin vocea unui medic, soarta pronunţa o condamnare la moarte. Condamnatul a refuzat, însă, executarea ei, a declarat recurs, s-a angajat propriul său avocat, a pledat magistral şi a învins. Cele câteva luni pe care medicii i le-au dat, în generozitatea lor, s-au tot lungit – până miercuri după amiază.

Probabil că nu realizaţi cum s-au scurs aceşti şapte ani din viaţa lui Victor. Dacă i-am spune „goană disperată” după fiecare moment ar fi o blasfemie. Victor nu s-a grăbit niciunde. Dimpotrivă. A stat pe loc, s-a întins la taclale cu fiecare secundă, lungind-o şi lăţind-o, storcând de vlagă fiecare clipă. „Ca şi cum ar fi fost ultima”, pentru a recurge iarăşi la clişee.

Victor – sau Iulian, după cum ne venea mai la-ndemână – a fost un curs practic despre viaţă. A predat arta de a trăi mult mai bine decât a predat studenţilor în drept, în perioada petrecută la catedră – iar cei ce l-au avut dascăl au vorbe de preţuire la adresa lui.

Cuvintele din deschiderea acestui... cum să-i spunem? Text să-i spunem?

Cuvintele îi aparţin.

Mai mult de atât nici nu se cade să mai scriem.

Ca să nu sune a dramoletă, n-o să vă mărturisim, la final, că, imediat ce telefonul care ne anunţa acest episod din viaţa prietenului nostru, din aparatul de radio a răsunat „Seasons in the sun”. Lucrurile s-au întâmplat, însă, exact în acest mod. De fapt, Victor – sau Iulian – îşi încheia pledoaria finală. După care a plecat să rezolve nişte intabulări – va fi nevoie şi pe lumea cealaltă de un loc (liniştit ca un iaht ancorat în portul Copenhaga) în care să-i strângă pe cei ce i-au fost dragi la o bere belgiană şi un mic românesc.

A transmis pentru Deutsche Welle, din Bruxelles, Victor Iulian Tucă.

George Copos şi revoluţiile

Un secretar cu propaganda UTC ajuns să învârtă prin cofetării, telescaune, televizoare, tot felul de afaceri de dosar penal cu NUP de la partid (şi aşa mai departe) banii uitaţi de comunişti în seif când i'au gonit elementele fasciste de la Timişoara şi, ulterior, Bucureşti, falimentează o echipă de fotbal cu tradiţie.

Acest secretar de partid şi'a apropiat tot felul de oameni de teapa lui, câţiva imbecili şi imbecile care, ieri seară, la intrarea pe stadionul Giuleşti, au interzis galeriei lui Poli Timişoara să introducă în tribună un banner de solidaritate cu anticomuniştii de la Chişinău.

Erau, în mare parte, puştii celor care ai ieşit în stradă din 16 decembrie (mă uitam pe lista făcută la intrarea pe stadion - cei mai mulţi erau născuţi în '88 şi '89). Dar dacă părinţii lor n'ar fi ieşit atunci în stradă? Păi, cu siguranţă ar fi fost mult mai mare suma banilor furaţi din visteria UTC, bani cu care ar fi pornit mai târziu la drum utecistul de ieri ajuns feroce capitalist astăzi, George Copos pe numele lui.

Doi români = trei partide; şi mult rahat

Până se decid ruşii cum rezolvă treaba la Chişinău, am văzut aseară, la Universitate, cum stă treaba la Bucureşti. Pe esplanada Teatrului Naţional, două megafoane se băteau pentru o cauză comună. Nu ştiu care's cei buni, nu ştiu ştiu de ce unii sunt răi şi alţii nu, nu ştiu nici dacă e sau nu vreo şmecherie în ieşitul acesta în stradă. Ieri au fost câteva sute, azi, în faţa Ambasadei mai erau vreo 40, povestesc martorii oculari.
Una peste alta, nu pricep, în ruptul capului, de ce era nevoie de două manifestaţii distincte. A, ba da, ştiu de ce: pentru că suntem o naţie de tot rahatul.

Doi nemţi = un atelier.
Doi sârbi = o fanfară.
Doi români = trei partide.


Pe de altă parte, nu pricep cum de n'a venit nici un jandarm să îl identifice pe cel pe care l'ar fi declarat liderul manifestanţilor - şi să'l ducă la o secţie de poliţie pentru o declaraţie.
Nu l'am văzut aseară pe Ciocan, fraţilor (ceea ce mă pune pe gânduri, sper că nu e bolnav).
Nu am văzut intervenţia în forţă a mascaţilor pentru a împrăştia această adunare cu nimic diferită de acea gaşcă de antiglobalişti care în loc să fie atenţi la discursul lui Bush de la summitul NATO ascultau Manu Chao şi purtau tricouri cu Che (mă iertaţi, Che a omorât oameni, n'am să mi'l pun pe tricou!) într'o dărăpănătură din incinta fostelor uzine Timpuri Noi.

Zic "slavă Domnului!" că nu s'a întmplat aşa ceva dar gustul amar rămâne.

Şi, totuşi, ce face Băsescu zilele astea? E în tăcerea aia care nu'mi miroase a bine!