Să înţelegem uninominalul lor (2, cum ar veni)

Mi'a luat o zi întreagă să trec prin google lista catindaţilor uninominali din judeţul care, cumplită nedreptate, încă nu'mi poartă numele deşi m'a dat naţiunii şi i'am dus căruia i'am dus faima până pe DN1A şi alte low-end-uri de lume. Şi nu am convingerea că lista este definitivă, nici completă, la fel cum sunt sigur că's mulţi despre care nimeni nu s'a gândit până acum să scrie; nemaipunând la socoteală faptul că n'am acces la Registrul Comerţului şi nici un Lexis Nexis la îndemână n'am.
Dar m'a oripilat. Foşti baroni locali arşi pe rugul imaginii partidelor înainte de precedentele alegeri sunt reciclaţi acum (citez din oficiosul unuia: "s'au convins că mai are multe de dat scenei politice"); lăutari şi samsari de fotbalişti, maeştri în dat tunuri; directori de spitale cu neveste sau copii acţionari la singura farmacie pentru care plafonul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate este de şapte ori mai mare decât maximul celorlalte farmacii; traseişti politici; securişti democratizaţi fluturând procese intentate CNSASului; paraşutişti numiţi de la centru; clici; haite; lupi singuratici; cumetri; găinari; bătăuşi; devalizatori; gropari de staţiuni...
Săptămâna viitoare, când am să văd listele din celelalte judeţe, o să mă duc să mă spânzur.

Deci, da.

Sotul meu mi-a aratat asta:

Să înţelegem împreună uninominalul

Era o vreme când "a greeting card is waiting for you" însemna chiar că o felicitare te aşteaptă pe undeva, prin satul virtual. Asta se întâmpla demult, când ITştii nu erau încă atât de numeroşi ca'n ziua de azi iar astfel de mailuri sigur nu nimereau automat în folderul de spamuri. Aşa că i'am dat un fără resentiment delete şi mi'am adus aminte de băiatul care, mai ieri, s'a apucat să repare o chestie funcţională. A resetat serverul, a lucrat la nişte setări şi a vrut să plece. Well, not so fast, young man, avem o problemă: nu merge nici pe cablu, nu merge nici wireless. Hm... vine, îşi învârte aroganţa de computer literate pe lângă tastatură, dă din umeri şi'mi spune, cu nonşalanţă, că tre'să duc şandramaua la service. Ceea ce m'a ajutat atunci a fost absenţa, din dotare, a unui grip aferent aparatului de fotografiat. Dacă îl aveam, cu siguranţă îi dădeam în cap ("influenţele sârbeşti îţi sunt mai puternice decât cele germane", îmi bombăne Fane). Din fericire, m'am gândit la grip, deşi aveam la îndemână scaune. E clar, uzul raţiunii nu mi l'am pierdut de tot.
Am luat şandramaua şi am ieşit cu ea în parcul de alături. Să vezi şi să nu crezi: netul, wifi, mergea.
Am revenit, m'am legat de maţul unui alt computer, în alt birou. Mergea!
Am pus mâna pe telefon şi l'am chemat pe maladioj celavek, să facă el, frumos, cale întoarsă şi să repare ce a lăsat neastupat.
A revenit, după vreun ceas. Cum era de aşteptat, vina era a lui. Sau a sistemului care l'a învăţat că problemele lui sunt mai importante pentru că sunt ale lui!

PS: Titlul? Păi, cum să vă spun, mă uitam şi eu după tipologii. Metodologia e treaba altora - care, oricum, nu o înţeleg mult mai bine decât mine dar ştiu mult mai bine decât mine să nu se facă înţeleşi...

Ce Craciunuri frumoase am trait mai demult

In copilaria mea, brazii erau cat casa, se impodobeau in Ajun si se despodobeau dupa 10 ianuarie. Globurile se cumparau de la librarie si aveau forme de ciupercute, umbrelute, bastonase, ghinde... iar bomboanele de pom erau nelipsite dintre decoratii. Eu sunt printre cei ce au impletit lanturi de hartie glasata.
Am crezut in Mos Craciun multa vreme. Dar cel mai tare am crezut in Mos Nicolae, care intr-un an mi-a adus o caciulita de mohair albastra si moale, cu care am dormit in noaptea aia, desi in casa era cald.
Casa copilariei mele era incalzita cu sobe. Serile erau minunate, una din sobe avea un cuptor mic, cu usita de argint, in spatele careia mai uitam din cand in cand cate un mar. Dimineata sobele erau gheata. Dimineata mi-era frig.
Aveam ferestre cu tocuri de lemn. Pe geamuri se faceau flori de gheata. Prin noiembrie incepea sa ninga. Mi-amintesc zapezi inalte cat mine, mi-amintesc dimineti in care trebuia sa imping zdravan in usa de la intrare ca sa o pot deschide, mi-amintesc multe partii pe care le-am facut cu lopata pana la poarta. Mi-amintesc ca mi-era mila sa calc in zapada proaspata.
In copilaria mea, bananele si portocalele erau fructe de Craciun. Uneori bananele verzi nu se coceau pe soba. Ramaneau verzi.
Banutii si lingourile de ciocolata erau cele mai rafinate dulciuri la care puteam spera.
Azi fiica-mea mi-a cerut capsuni. E bolnavioara asa ca am dat fuga la magazin sa-i cumpar desi i-am explicat ca toamna nu cresc capsunile. Gasesti tu, mami, mi-a zis ea la telefon aproape plangand.
Si cand am intrat in magazinul in care cheltui bani pe nimicuri, am dat peste o multime de zorzoane de Craciun.
Etichete pentru cadouri. Globuri atat de frumoase cum n-am vazut niciodata in copilaria mea. Costume de Mos Craciun si de Craciunite pentru copii de 4-5 ani.
Vase rosii, un rosu care-ti intra-n ochi si te zgarie, dar nu poti sa nu-l vrei pentru ca e acel rosu, rosul de la TV, rosul de pe afise, rosu-mos-craciun, rosu-coca-cola de fapt, rosul pe care nu-l poti ignora. Cutii superbe pentru cadouri.
Oameni buni, e abia 21 octombrie.
De ce au scos Craciunul la vanzare?
PS: Capsuni n-am gasit. Am luat zmeura in schimb, si-am incercat s-o conving ca-s capsuni speciale.
Nu, mami, nu-s bune, eu voiam ca alea de la televizor, mi-a spus ea, stergandu-si lacrimile cu maneca pijamalei.
Ce rost aveau toate cand eram mica. Si ce frumoase Craciunuri am trait mai demult...

Arhipelagul Jin Ling

CRJI strikes again. Şi o face bine, de se aude până la Bruxelles şi Londra.

Blue jeans

Prima pereche de jeanşi am primit'o în vacanţa de primăvară a clasei a 11-a. O pereche de blugi "raiaţi", negri, croiţi foarte new wave.
Plecam cu o încropită echipă de handbal (portarul şi câţiva din lotul juniorilor de la fotbal, restul adunaţi de pe la volei, baschet şi breakdance) la singura competiţie organizată, în acel an, pentru liceele cu profil energetic. Singurul meci jucat, în care am fost, de altfel, puşi în temă cu regulile, a fost cu echipa de fete a oraşului. Ne'au bătut de ne'au zvântat.
A urmat turneul de la Râmnicu Vâlcea. Megafaină excursie cu trenul prin creierii Olteniei - în grupă cu echipa din Brăila, cu gazdele şi cu încă unii pe care i'am uitat. Brăilenii ne'au rupt. Pivotul lor era de două ori mai mare decât sunt eu acum şi, când atacau, stătea cu spatele la poartă, mă lăsa să îl iau în braţe după care se răsucea cu mine cu tot şi mă trimite în poartă odată cu mingea. Ei marcau cu nemiluita. Vreo 50 şi ceva de goluri. Noi am dat două pe bune. Scorul final a fost însă 50 şi ceva la şapte. Băiatul care ţinea scorul, unul dintre echipierii vâlceni, a considerat că primul nostru gol (brăilenii aveau deja vreo 20 şi cred că se şi termina repriza) e de trei puncte. După care a mai trecut la reuşite şi performanţa noastră de a lovi, aproape de tavan, bannerul pe care scria "Sportul, izvor de sănătate"). Nici nu ştiu când am dat al doilea gol. Profu' (Dumnezeu să'l ţie bine acolo, lângă el, că la 60 şi ceva de ani ne dădea încă lecţii de dribling la baschet şi poate au şi îngerii gen Drazen Petrovic nevoie de un antrenor pe acolo, pe sus) se distra copios pe margine, ştiind că, de fapt, nu ne adusese acolo pentru competiţia în sine. Probabil că nici el nu a venit pentru handbal: în paralel se ţinea şi un concurs de folclor pentru licee. Daciada şi Cântarea României... Credeaţi că Pinalti a inventat folcloristele?
Am câştigat şi o diplomă, la final: cea mai mercantilă şleahtă (pe bune, ne'au dat ceva ce ţinea loc de premiul de popularitate) pentru cele mai multe reuşite în comercializarea gumei de mestecat, a ceasurilor electronice, a ţigărilor sârbeşti şi a blugilor.
Prima mea pereche de jeanşi am primit'o în vacanţa de primăvară a clasei a XI-a. O pereche de blugi "raiaţi", negri, croiţi foarte new wave.
De atunci nu am mai ieşit din blugi...
PS: Am scris această postare pentru că prea a stat de pomană blogul câteva zile iar sâmbătă seara am fost rugat să nu vin, duminică, la Ateneu, echipat ca de jogging. Acum mă întorc să bag un pumn imens de bumbi şi un ceai. Mulţumesc pe această cale părinţilor mei, pentru prima pereche de blugi şi pentru cei ce au urmat şi, în general, pentru tot. Mulţumesc, deopotrivă, celor generoşi care mi'au dat răceala cu care n'am putut să încep săptămâna!
PPS: Imaginea este surprinsă în Ateneu, ieri, în timpul unui concert de muzică barocă susţinut de o formaţie berlineză; cu o zi înainte am văzut, dimineaţa, un seminar (cântat): o formaţie din Budapesta (interpretări la reproduceri de instrumente medievale ale unor partituri descoperite în diverse codexuri) ; seara am fost la o altă reprezentaţie de muzică veche - românească, de data aceasta. Deşi Trei Parale sunt foarte buni, o chestie de acest gen te cam deprimă. De ce oare "ei" au avut un Purcell, un Handel sau un Albinoni iar nouă ne'au rămas geamparalele, manelele, culegerile lui Pann, ceva imitaţii nereuşite de kletzmer şi, în cel mai grandios caz, muzica de cult bizantină (Cuviosul Nectarie, de exemplu) care, să mă ierte Bunuţul, nu mă inspiră deloc (cum, de altfel, nici pictura acestei ramuri glorioase a istoriei)?

România, mereu surprinzătoare

În vreme ce Zăvoranca se înfingea înspre camera mea dinspre interiorul televizorului, la emisiunea lui Capatos, în timp ce Mircea Badea avea nişte răfuieli ceva mai globale decât gaură maronie a economiei planetare pe motiv de DNA via Piţurcă, pe când Băsescu şi Tăriceanu se comportau ca un manechin care şi'a prins marinarul în pat cu o femeie, dom'le, în lumea asta isterică, unii, mai rupţi de realitate se duc, seară de seară, la concerte sau la teatru, se dau cu bicicleta prin parc sau fotografiază luna plină.
Dar, vai, sub luceferii palizi ai bolţii, lucrurile prind contur românesc în tot ce mişcă'n ţara asta, râul, ramul. Aşa se face, doamnelor şi domnilor, că un lucru bun se duce de râpă numai şi numai pentru că a picat pe mâna unor români. Cultura, de pildă. Nu, nu e vorba de poneiul roz. N'am treabă cu el deşi's invidios că pe artistul din mine nu l'a descoperit încă nimeni, să'l promoveze cum se cuvine. Măcar la Veliko Tîrnovo, dacă nu la New York.
Acuma, admit că nu e deloc simplu, în zilele noastre, zbuciumate cum sunt ele, şi cu un şef al Culturii (cel puţin) arogant cum e actualul ministru care ţipă în plină conferinţă de presă dedicată lansării festivalului George Enescu de parcă ar fi la oi, nu e deloc simplu să organizezi un festival sau un târg, cu atât mai puţin un festival şi un târg. Faptul că o astfel de acţiune reuşeşte să se petreacă e, în sine, un motiv de laudă. Dar...
Afli, tu, organizator, la un moment dat, că doi dintre participanţii din străinătate, anunţaţi ca piese de rezistenţă ale evenimentului, nu mai vin. Şi te comporţi exact ca Guvernul Tăriceanu 1 în isteria aviară: ucizi toate zburătoarele de pe faţa piciorului de plai şi de pe gingiile gurii de rai.
Concret: dacă cei doi expozanţi nu mai vin, organizatorii s'au strâns ei, la ceas de seară, şi au decis să nu mai organizeze târgul deloc. Şi s'au dus acăsică, la culcare.
Şi vine preziua târgului în sine. Şi încep să sune telefoanele. Ceilalţi expozanţi, ajunşi la Bucureşti (unii veniţi din celelalte colţuri ale Europei) cu toate şandramalele de zeci de kilograme, vor să afle de la ce oră pot să vină să'şi asambleze standurile.
Acuma, sigur, dacă tot au ajuns cu ditai calabalîcul aici fără să le spună cineva că târgul nu se mai ţine, ce sens mai avea să îi anunţe cineva, măcar în ceasul al XII-lea?