Hoţii noştri cei de toate zilele

Orange.

Te fură. Îţi vinde o cartelă, te invită la nişte planuri tarifare iar apoi le modifică după cum îi taie capul. Leceri să’ţi printeze contorul, să vezi şi tu cât ai vorbit, câte mesaje ai scris, cât te costă... Se uită la tine cu dispreţ. Bă, tu eşti clientul meu, tu plăteşti, restul fac eu! Tu stai, frumos, în perioada de graţie şi'ţi cumperi un alt credit. Până decidem noi că te'am furat destul.

Le scrii, le sesizezi aberaţia. Nu’ţi răspund.

Cum ziceam, există concurenţă, pe piaţă. Mă tem că nu's mai breji iar temerile îmi sunt confirmate de alţi păţiţi. Le mulţumesc. Dar ce naiba să fac?

RCS-RDS.

Ţi’au trimis o factură pe care scrie că ai de plătiti 0 (zero) lei. Nu te duci la caserie pentru că legile contabilităţii şi aritmetica valabilă în anul Domnului 2008 spun că nu poţi transfera zero din portofelul tău în puşculiţa lor. Două luni mai apoi îţi taie semnalul. Îi suni, o ţin pe a lor. Ai datorie la ei. Ceri un şef. Bă, tu eşti clientul, mama dracului de insistenţi, nu înţelegeţi? Nu v’au zis ăia de la Orange? Tu plăteşti, restul facem noi.

Le scrii, le sesizezi aberaţia. Nu’ţi răspund.

Le scrii iarăşi şi îi anunţi că renunţi la serviciile lor. Nu’ţi răspund. Dar nici nu’ţi taie semnalul la Digi!

Fan Courier.

Fac distribuţie pentru bănci. Şoferii sunt plătiţi o dată la câteva luni. Primesc cotă parte din leafă. Se satură şi pleacă. Nu’i bai, străzile’s pline de oameni care vor un loc de muncă. Eventual şofer la Fan Courier. Ce şanse ai, fraiere, să te întâlneşti înainte de angajare cu unul care a plecat pârlit de la noi şi să’ţi spună să fugi, ca dracu’ de tămâie? Hai, vino, te ţinem două luni, conduci ca nebunul, omori, eventual, vreun căscat pe trecerea de pietoni, nu te plătim şi p’ormă găsim altul. Alţii. Sau, poate, te descurci tu. Că doar Bancpost are clienţi fraieri sau cu atâţia bani că nu le mai ţine nimeni socoteala... Poţi spune că ai livrat un card şi pinul la o cutie poştală şi, până se dumiresc păgubiţii, ai tras o ţeapă!

Le scrii, ăştia, măcar, promit să verifice şi să ia măsuri. Ei, aş...

Eventual le scrii şi celor de la Bancpost. Da’ ăştia’s din sistemul bancar şi despre cum funcţionează băncile noastre urlă blogosfera!

9AM.

Bă, proştilor, pentru că voi sunteţi nişte roboţi sfertodocţi care veniţi dimineaţa la muncă şi deschideţi mailul ca să citiţi ce vă spunem noi să citiţi, pentru că voi sunteţi proştii proştilor, noi angajăm un fost şofer de la Fan Courier care ştie o boabă de engleză şi cum se foloseşte dicţionarul şi vă dăm. V’o dăm în fiecare zi. Ieri, de exemplu: vă dăm asta pe care alţii (Yuppy, cică) au dat'o. Nu meritaţi voi osteneala ca, măcar de ochii lumii, de dragul imaginii noastre, să ne dăm silinţa şi să băgăm ceva mai mult decât copy/paste. Liverpool? Thomas? Marghioliţa, poate!

Le scrii? Ei, aş... Nu le mai scrii!

Poate le scrii celor de la Protecţia Consumatorului. Aştepţi 30 de zile. Poate....

Păţiţii sunt personaje reale, trăiesc printre noi, şi lista e deschisă, foarte deschisă, în continuare!

Catindatul

Mă sună ieri Toma. Toma Roman Jr. Toma cu sexul din Jurnalul de duminică. Nu am să încep aici să vă povestesc despre individ, vă spun doar că, în lumea asta a noastră, Toma, cel freaky, cel ciudat, cel turmentat, cel adus de spate, cel spălăcit, cel... Toma ăsta, deci, îmi pare unul dintre ultimii oameni rămaşi normali around the world. Şi, oricât de ciudat ar fi, nu poi să nu'l placi. Sau dimpotrivă...
Nu mi'a fost uşor cu el dar fac parte dintre cei care l'au pus la suflet. Pentru fix toate plusurile şi minusurile lui.
Mă sună, deci, Toma, să'mi spuie că a făcut marele pas şi candidează. Şi nu oricum ci uninominal, pe lângă o lista ecologistă, alta decât cea pe care s'a înscris pastorul Tokes. Toma e, aşadar, un fel de Daniel Cohn-Bendit, deşi, din ce mi'a scris azi dimineaţă, se vrea mai degrabă un fel de Mario Vargas Llosa. Şi nu e chiar departe, căci povestaşi desăvârşiţi sunt, amândoi, doar că peruanul a publicat ceva mai legat decât zapatistul nostru de la Jurnalul (zapatist pentru că, la o călătorie în Mexic, a nimerit la un miting al revoluţionarilor marxişti şi a fost suit pe scenă ca "prietenul din România"; dacă e real sau nu, nu ştiu, el aşa mi'a povestit'o... oricum, în Mexic a ajuns - şi nu oricum, ci la un congres al doctorilor în istorie căci pe Toma puteţi să'l iubiţi sau detestaţi dar un lucru e cert: până una-alta, spre deosebire de masa mare a angajaţilor din presa românească, Toma are un doctorat în istorie).
Toma, deci, candidează. Marşează, uninominal, pe lista ecologistă şi nu oriunde ci fix la Gruiu, adică în fieful premierului Călin (o listă lungă de alte nume pe care nu le pot reţine, Anton, parcă, şi altele) Tăriceanu.

Zice Toma, în mailul pe care l'am găsit azi dimineaţă:

Nu-s megaloman să mă cred Llosa şi nici nu se organizează prezidenţiale anul acesta, aşa că m-am decis să candidez pentru un post de deputat în Colegiul Electoral 4 Ilfov, susţinut de către Partidul Ecologist Român. (…) intenţionez să atrag atenţia asupra nesimţiţilor care deversează, la propriu, căcat în Lacul Snagov, sufocă localităţile rurale de lângă Bucureşti cu palate kitsch din beton sau taie fără autorizaţie copaci.

Lansarea, felicitările, masa şi dansul vor avea loc duminică, 5 octombrie, la orele 14, la clubul Green Hours de pe Calea Victoriei numărul 120 (sediul GDS). Vă aştept acolo, cu o cantitate semnificativă de ţuică fără E-uri.

Şi mi'a mai zis că bufetul va consta în pungi de seminţe!

Cântaţi'mi "Vine toamna..."

Orange. Dictatura portocalie. Nimic despre Băsescu.

Am optat pentru cartelă reîncărcabilă fiindcă am oareşce probleme cu identificarea limitelor. Şi am considerat că, astfel, mi se va spune robotic "hoprea, ai sărit calu'!".
Am fost plecat să casc ochii la Photokina, poate cu gândul ascuns să mă lovesc de vreun scouter care să'mi zică "tăticule, eşti un geniu, unde te'ai ascuns până azi?". Evident că m'am trezit şi era deja dimineaţă.
Bref.
Creditul meu, mărunt cum era el, mi'a permis să dau, from time to time, semne că trăiesc. Sâmbătă am fost anunţat că mi'am atins limitele dar am putut trimite şi primi, în continuare, mesaje scrise.
Luni, ajuns la Bucureşti, am cumpărat credit Orange de patru euro. Am dat două telefoane de câte un minut taxabil fiecare (al doilea pe numărul favorit - al mamei, care costă, zic ei, un cent pe minut). După care am fost iarăşi informat că sunt în perioada de graţie şi nu mai pot suna. Le'am scris pe formularul de pe site-ul Orange, cerându'le o explicaţie. Mi'a răspuns un robot căruia îi mulţumesc pentru că m'a informat asupra şanselor minime de a primi vreodată răspuns.
Azi dimineaţă mi'am mai cumpărat credit de şapte euro. Am reuşit să dau un telefon şi două beepuri înainte de a mă regăsi, iarăşi, în perioada de graţie!
Am înjurat de toţi sfinţii pe care îi pomenea în copilărie pfarabaci (taica popa, într'o combinaţie austroungară) după care am pornit spre Piaţa Victoriei, să le dau bag cartela pe gât. Nu vă mai povestesc de cucoana care a lăsat Peugeot-ul în poarta curţii Muzeului Antipa, de n'am putut nici eu intra nici unul dinlăuntru să iasă. Ne'am consolat reciproc şi am ajuns la vorba Sprâncenatului: trasul cu cheia pe maşina (nouă!) e, totuşi, o lovitură sub centură.
Well, individul care s'a ocupat de clientul EU era de pe altă lume. După ce a tăcut maiestuos preţ de câteva minute, a dispărut şi m'a lăsat pradă spectacolului oferit la celelalte mese de alţi clienţi poate chiar mai nemulţumiţi decât eram eu. Când a venit, m'a anunţat, candid, că nici există o explicaţie (cool!), un serviciu despre care nici el n'a ştiut până acum (wow!). Se cheamă aproximativ credit negativ şi îţi permite să foloseşti serviciul de mesaje scrise în roaming după ce ţi'a expirat creditul. Iar acest serviciu îţi este băgat pe gât de cei de la Orange fără să ţi se spună şi fără să te întrebe dacă ai sau nu nevoie de el şi eşti dispus să intri pe minus ca să plăteşti, desigur, dobândă. P'ormă ţi'o furi, nu? Nu mă omor eu cu datul telefoanelor... dar parcă te umpli de discomfort comunicaţional când ştii că nu poţi da un telefon. Şi, apoi, ce se întâmpla dacă dădeam o mie de sms-uri şi fugeam în Bolivia? Mă căutau ca pe răposatu' Dudaev? În vremea asta, clienţii de la mesele alăturate trecuseră, deja, peste nătărăii de la ghişeu şi se răsteau la şefele şi şefii acestora, cerând să primească scuze şi să fie despăgubiţi material în limita pagubelor înregistrate, nu mai mult. Căci, nu'i aşa?, dacă le greşeşti, se înghesuie să te ardă. Invers nu se prea aglomerează niciodată traficul!
I'am cerut un desfăşurător al cheltuielilor pe care le'am făcut cu mesajele scrise. Nu a putut să mi le dea, pentru că, a aflat el de la nu ştiu ce serviciu intern Orange, informaţiile vin cu ţârâita din Germania. Şi cât va mai dura? Nu ştie. Şi nu pot să mă lase să vorbesc până le strâng pe toate, că, oricum, au riscat o dată cu mine lăsându'mă să scriu sms-uri în overdraft? Nu. Dar aş putea avea, la final, un desfăşurător al comunicaţiilor pentru care am plătit? Nu.
Nu?
Nu. Nu ştiţi ce făcea, între timp, consilierul meu de clientelă, aşa'i?
"Eu v'am scris reclamaţia... staţi, am uitat să'i dau un număr de înregistrare..."
Ce reclamaţie, dom'le?
"Păi ceea ce mi'aţi zis dumneavoastră că vi s'a întâmplat!"
Sunteţi sigur că aţi înţeles tot ce v'am spus? Daţi'mi şi mie să văd. Întoarceţi monitorul. Sau daţi un print.
"Nu am cum să fac asta!"
Ceeeee? Semnaţi frumuşel dumneavoastră reclamaţia cu nume propriu, nu cu al meu, şi puneţi numărul dumneavoastră de mobil acolo. Probabil astfel se nasc şi perlele pe care, mai apoi, le puneţi în circulaţie ca fiind grozăvii reclamate de clienţi...
"Puteţi scrie una de mână, dacă veţi..."
Da, şi mâine scriu o a treia prin care reclam faptul că nu am fost băgat în seamă de firma Orange România iar joi mergem să bem parastasul de patru zile de la prima reclamaţie. Sau ne ducem la Vodafone sau Cosmote. Care nu ştiu dacă's mai breji dar, până una-alta, sunt pe piaţă.

Petrom City

Fiica din România a OMV construieşte un oraş pe 20 de hectare, lângă Bucureşti. Petrom se ocupă deja de ridicarea unui cartier general pe o suprafaţă de patru hectare - birouri, garaje şi o benzinărie. Proiectul cel mare vizează terminarea unei zone rezidenţiale în care să se mute 2500 de angajaţi, începând cu 2010. Articolul apărut în Wirtschaftsblatt, la Viena, nu spune unde - oricum austriecilor un nume de genul Ferentari sau Andronache sau Baloteşti sau Ciorogârla sau... nu le'ar spune mare lucru. Curioşii pot să'l caute pe Gerhard Buchholz, şeful diviziei real estate a Petrom.

1000

Mda, înţeleg că se cerea publicată această a o mia postare în care ar trebui să curgă şampania şi s'ar cuveni rostite discursuri. Vreme de beţie...
Ziceam că o să se lase cu un autodenunţ. Aşteptam o zi potrivită în care să'mi revărs aici năduful acumulat pe străzile unui oraş care nu e al meu, faţă de care aş vrea să nu (mai) simt nimic căci, în acest caz, nimicul ar fi mai bun decât resentimentele pe care mi le stârneşte. Sunt (autodenunţ!) un impostor, am pornit acest blog despre Bucureşti fără a fi autorizat moral să o fac. Nici măcar nu mai locuiesc în oraşul în care cu atât mai puţin m'am născut. Nu am mai votat de o eternitate pentru administraţia locală (fapt ce nu'mi prea permite, according some rules, să comentez) şi nici n'am s'o mai fac decât - poate da, poate nu - când pacostea metropolitană va intra cu forţa peste buletinul meu de identitate în curs de tipărire cu reşedinţă somewhere out there.
Mda...
Acuma: am făcut două ore şi zece minute cu avionul de la Koeln la Otopeni şi o oră şi jumătate de la Otopeni la Băneasa.

Vineri, la ora la care pilotul cursei Germanwings ne anunţa azi că vom decola cu o întârziere de cinci minute pentru a evita aglomeraţia din aer, vineri pe la 7 dimineaţa, o cursă KLM era trasă într'un loc mai izolat al aeroportului Konrad Adenauer, pentru ca doi dintre pasagerii cursei respective să fie săltaţi. Ştiţi povestea cu potenţialii terorişti, cu scrisorile de adio care ba erau, ba nu, ba le lăsaseră acasă, ba le aveau în geamantanele din cală în care au răscolit nişte băieţi inteligenţi, ba... Un somalez şi un cetăţean german născut în Somalia.
Stăteam vineri şi făceam o socoteală: drumul din Koeln până la aeroport durează vreo 20 de minute la ora aceea (poate chiar cu vreo 15 minute mai mult - depinde unde, în oraş, locuieşti). La check-in trebuie să vii cu cel puţin o oră înainte. Asta înseamnă deja cel puţin o oră şi 20 de minute. Mai stai vreo cinci-zece în avion până la decolare şi, apoi, zbori vreo 45 de minute până la Amsterdam. Am trecut de două ore. Urmează încă un rând de controale, la Schipol. Are vreo logică să zbori, când ICEul, trenul rapid, face, din gara centrala a Koelnului până la Amsterdam, o oră şi jumătate şi nici măcar nu te expui atâtor controale? Da, dacă vrei să îţi faci mendrele de terorist în acel avion. Dar pentru zborul înaintea căruia au fost capturaţi, cei doi nu reprezentau absolut nici un pericol. N'am înţeles de ca - dacă aveau informaţii clare despre intenţiile jihadice ale celor doi - serviciile secrete i'au arestat acolo şi n'au pus un Fritz Bond pe urmele lor, până în satele acelea din fundul Pakistanului, unde urmau să facă şcoala de terorişti. Aia era, de abia, adevărata lovitură dată duşmanului...

Despre Photokina nu am să povestesc prea multe. A fost prea mult iar eu sunt prea mic în această "world of imaging". Ar fi trebuit să dureze cel puţin o lună, din care, probabil, prima săptămână ar fi fost dedicată orientării în spaţiu. Dacă a meritat? A meritat, fie şi dacă ar fi fost singurul lucru care mi s'ar fi întâmplat: Thomas Hoepker a avut, la Koeln, o expoziţie retrospectivă şi am prins un loc privilegiat la vernisaj - chiar lângă maestru.

A propos, ştiaţi că azi e ziua europeană a limbilor? Nu, domnule Emil Boc, nu alea. Leonard Orban, cred, ştie mai multe. Sau nu?

Altfel... Blogureşti 1000. Parcă ar fi zilele oraşului Piatra Neamţ, nu?
Emil, Ada, aveţi legătura...

999. Sarbatori de cartier

Astazi pe strazile cartierului meu au aparut tot soiul de statui vii. Imbracate frumos dar smacuite ba cu argintiu, ba cu auriu sau cu mult-mult alb.
A fost si teatru de papusi. Si targ cu turte dulci si papusi de carpa. Si dansuri. Si clowni. Si corturi in care copiii au putut sa picteze si sa deseneze.
A fost prima oara cand m-am bucurat ca stau in Militari, aproape de teatrul Masca. Mi-ar placea sa se inchida strazile in fiecare week-end, sa fie animatie si cate o piesa de teatru si sa ai unde merge cu copilul si fara sa faci o ora pana in centru.
Merci, Teatrului Masca si studentilor la teatru care s-au ocupat de animatie.A fost frumos.