Fum fără foc?

Joseph Bauer a fost implciat într'un accident, într'una din cursele sale. Nimic grav. Roland e un medic prea bun pentru o astfel de operaţie banală. Totuşi, lucrurile nu evoluează aşa cum ar trebui. Brusc, şoferului de camion i se face rău. Temperatura creşte. Leşină. O nouă examinare. Gripă este, o gripă contractată la ultimul transport în Marea Britanie.
Şi, iarăşi, alte simptome, noi, solicită un alt diagnostic. Nu e gripă. Bauer recunoaşte - de fapt, nu a fost în Anglia ci în România. După care îşi pierde iarăşi conştiinţa. Doamna Bauer, supusă unui tir de întrebări care să'l ajute pe Roland să descopere o pistă corectă, mărturiseşte: soţul ei a transportat în România deşeuri industriale.
Probabil că totul provine de la scurgerile radioactive ale unuia dintre containerele aflate în camion.

*

Este (doar?) un episod dintr'un serial de televiziune, gen Dr. House sau ER, difuzat pe posturile publice regionale din Germania. Cine are satelit, îl poate vedea azi, de la 13:15, pe NDR.

Comunicăm?

- Mulţam de întrebare, prost, lucrurile nu merg cum şi, mai ales, unde aş vrea eu să meargă.
- Zi'mi de lucruri...
- Vezi c'am scris pe blog!

Am trăit vremea scrisorilor. Făceam schimb de adrese poştale şi ne promiteam să ne scriem. Nu dansam decât o vară, desigur... Ah, iubirile din tabere!
Am trăit şi vremea aia în care ne dădeam beepuri ca să ne rămână în memoria celuilalt numărul de telefon mobil.
A urmat vremea lui "mă ierţi că's grăbit, uite, asta e IDul meu de mess, add me!"

Azi, 2008:
- Ce mai faci, frate?
- Vezi c'am scris pe blog!

Un vag parfum de "axa răului"

Când motorina e atât de ieftină, n'ai cum să nu umbli brambura.

Din fiecare colţ de stradă, de pe luneta fiecărei maşini, din vitrina oricărui magazin, de pe pereţii cu faianţă şi iz ca de cantină ai oricărui restaurant de colţ de cartier, liniştea oraşelor, liniştea satelor, liniştea ţării e supravegheată. Priveşte spre Siria, din postere, tablouri, parasolare aplicate pe oricare dintre geamurile maşinilor sau abţibilduri, însuşi preşedintele Bashar al Assad. Uneori e singur. Alteori e singur tatăl acestuia, Hafez al Assad. Câteodată sunt împreună. Din când în când, chipul şefului statului – fie zâmbitor, fie milităros – stă alături de figura unui foarte contestat personaj cheie în actuala conjunctură a Orientului Mijlociu – Nasrallah, comandantul partidului lui Allah, braţul politic al gherilei şiite pro-iraniene Hezbollah.

Pentru orice eventualitate, însă, efortul portretelor imortalizate în tot şi în toate este dublat de un incredibil număr de uniforme de cele mai variate nuanţe. Există o lege nescrisă a autoconservării care te îndeamnă să eviţi apropierea la o distanţă care să îţi permită descifrarea armei pe care fiecare uniformă o reprezintă. Pe de o parte, nu trebuie să uiţi nici o clipă, cât timp te afli în Siria, că ţara a fost inclusă, de Statele Unite, în aşa-numita „axă a răului” – cu toate implicaţiile ce derivă din acest mesaj politic. Pe de altă parte, ca un turist european nefamiliarizat cu alfabetul şi limba arabe, sunt şanse mici să descifrezi ceva. Oricum, ei ştiu destul de multe despre tine – şi nu uitaţi că uniformele pot fi, uneori, straie civile.

E treaba lor. Vorbeam despre trafic, despre acele vehicole mişcându-se într-o totală dezordine – şi, probabil, dacă cineva ar încercă să impună o altfel de disciplină, consecinţele ar fi dramatice. În răstimpul petrecut în Siria, singurii care ar fi putut comite accidente de circulaţie eram noi, microbuzul expediţiei Euphrates 2008, consternaţi, la intrarea în primul oraş de după graniţa turco-siriană, că toată lumea ne claxonează. Pregătiţi, ca nişte şoferi români adevăraţi ce suntem, non-stop cu o contra-înjurătură şi intrigaţi că te tratează astfel, văzându-te într-o maşină europeană, întoarcem priviri uşor iritate. Stupoare. Oamenii de lângă tine nu vor decât să te ajute. O fac, aveam să constatăm, în timp, fără nici un interes. Ar da aproape orice ca tu, străin venit în casa lor, să te simţi ca la tine acasă.

Şoseaua curgea liniştit spre Damasc, suind şi coborând, pe alocuri, movile de nisip pietrificat. Din când în când, de-a stânga şi de-a dreapta traseului, micile tabere ale câte unei familii de beduini se iveau, puncte negre în oceanul prăfuit-portocaliu. O maşină puţin mai tânără decât pustiul în sine, două-trei corturi, o turmă de oi şi capre, o alta de copii desculţi şi fără pantaloni. Mai apoi, surprinzător, pe marginea şoselei s-a ivit şi o baltă. Nu mai plouase de ceva ani, pe aici. Şi, totuşi, înconjurat de o crustă falsă de sol crăpat de atâta uscăciune, un iaz micuţ rezista şi, odată cu el, câteva tufe şi nişte roiuri de zburătoare abia perceptibile cu ochiul liber. Undeva, de calaltă parte a şoselei, departe dar nu foarte, din deşert răsăreau nişte mici schelete metalice. Semn că, dacă ai uitat, cumva, te afli în lumea celor care dictează preţul petrolului. Şi pentru că o fac, au nevoie de ceva mai mult decât cuvintele Profetului. Nu e nici o taină, de altfel. Armata siriană nu are la dispoziţie draperii de pădure dar nici nu se străduieşte să se camufleze. Militarii aleargă prin toropeala unei după-amieze de deşert în paralel cu şoseaua de mare viteză. Sunt grupaţi, ca în filmele produse la Hollywood după 1991; de data asta, cei 20 nu sunt tovarăşii de videoaventuri ai lui George Clooney; din informaţiile pe care le primim zi de zi, ei sunt „băieţii răi”. Aşa arată ţara pe care, poate, vor fi nevoiţi să o apere; în astfel de condiţii vor fi, poate, obligaţi să lupte; ca atare, în astfel de condiţii se antrenează. Înclin să cred că nu vor pune niciodată în practică ceea ce au învăţat, de când au fost încorporaţi. Dar, pentru orice eventualitate, dispozitive anti-rachetă stau pregătite, cu ogivele orientate fie spre sud-vestul israelian, fie către răsărit, acolo unde, dinspre Bagdad, s-ar putea să vină, cândva, nu duşmanul irakian ci coaliţia „infidelilor”. Nu, asta nu este doar lumea celor ce dictează preţul petrolului. Aici este, nu-i aşa?, „axa răului”! Ceva, undeva, din fericire, este fals aranjat, în acest puzzle global. Dar spectrul războiului iminent este o monedă de schimb. Şi realizezi că ai ajuns la doi paşi de Damasc – oraşul din care, treizeci de ani, a domnit Regele Leu al Deşertului, Hafez Al Assad, cel fără de care nici americanii şi nici ruşii nu au îndrăznit să binecuvânteze vreun război. Chiar dacă momentul de glorie al acelui Leu al Deşertului a fost o înfrângere de pe urma căreia Siria încă mai sângerează şi care poate fi miza actualelor negocieri mai mult sau mai puţin secrete cu Israelul – Înălţimile Golan.

Apocalipsa litoralului romanesc

Sunt aici de 5 zile. De cand am venit, nu stiu daca sa plang, sa ma infurii, sa sun la OPC, sa ma duc sa-i bag cu ratul in cojile de seminte pe nesimtiti sau sa imi iau jucariile si sa plec.
Nu pot sa plec. Pana pe 15, daca nu izbucneste vreun razboi trebuie sa stau aici.
As vrea sa va spun ca e suportabil, dar nu e.
Mamaia a fost o statiune frumoasa. In copilaria mea, era plina de nemti si de suedezi, uneori si de rusi si de polonezi. Avea plaje cu nisip fin, nu cu scoici pisate ca la Neptun. Avea piscine cu apa curata si niste hoteluri de trei stele pe langa care 5 stelele de la nivelul de azi nu au nimic in plus. Pe vremea aceea, in anii 80, la Mamaia plajele se curatau zilnic. La 7 seara intra tractorasul si facea curat. Algele n-apucau sa putrezeasca in apa. Erau cateodata niste insecte mici si ciupitoare, dar asta era cea mai mare neplacere.
Acum...
Pe plaja nu-s scoici, da-s coji de seminte si mucuri de tigara cat vezi cu ochii. Asa de multe si asa de intarmurite in nisip, ca nici 10 tractorase de-ar mai trece nu ar putea cerne nisipul. In curand nu va mai fi nisip.
Toti marlanii din Romania (va rog sa ma credeti, 95%) sunt la plaja. Ei si copiii lor care fac pipi pe plaja, chiar acolo, langa cearceaf, ca doar nu miroase pipi-ul de copil, stie asta orice soacra, ei si masinile lor parcate pe trei randuri, de nu mai ai pe unde trece, ignorand total semnele de atentionare cum ca s-ar bloca rotile (pfuahahaha ce gluma buna, pe un' sa intre sa le ridice?), ei si manelele lor ascultate la mobil, ei si semintele si bananele si berile lor si cojile lor de banane plutind prin valuri pe langa paharele lor de plastic si cocenii lor de porumbelu fierbintelu.
Sa vii la Mamaia in vacanta e dovada de maxim masochism, asta daca nu-ti plac manelele la disco, jegul pe plaja, jegul in apa, mustele in restaurante, neamprostia si fudulia nesimtita. Toti cei ce vin aici par sa vina pentru un numar fix de lucruri: sa sparga seminte, sa murdareasca plaja, sa se frece unii de altii pe nisip si-n discoteci, sa dea din burice si sa se pipaie cu labe unsuroase pe tzatze ostentative, pana la 4 dimineata, cu muzica foarte, foarte tare, cu berea foarte, foarte rece, cu ritmurile pulsandu-le in piepturi si-n boase.
Mamaia, frumoasa asta care pe vremuri zambea sagalnic spre suedezi a fost din '90 incoace victima perpetua a unor poste incredibile. Si-acum, dupa week-end, arata exact ca o tarfa obosita, ce se leagana la bara din inertie, cu rujul intins pe fata si ochiurile de la ciorap duse pana sus spre gaura din chilot.
Ma doare sufletul.

Ocolul unei opotunităţi în cam 80 de sunete

Prima ştire de pe Hotnews (conform agendei setate la ora 11:23) preia o informaţie RIA Novosti care spune că Raul Castro reia istoria de pe la sfârşitul anilor 50 şi asta se traduce prin faptul că ruşii ar putea deschide baze militare în Cuba. Asta, după ce, la început de săptămână, tonul a fost dat de însuşi Vladimir Vladimirovici Putin.
Despre Cuba a scris, deunăzi, tot în Hotnews, Dan Tăpălagă. Un excelent reportaj în patru episoade: aici, aici, aici şi aici. Dan a fost acolo - spre deosebire de mine care am scris, cândva, în Luxury, prezentând Cuba ca pe o destinaţie ce merită vizitată acum, înainte de căderea dinastiei Castro, de pe urma povestirilor prietenului Ştefan. Ceea ce mă face să mă simt puţin cam impostor. Deşi am circumstanţe... Ar urma, acum, să povestesc despre cum se lucrează, în presa de la Bucureşti, cu partenerii care comandă advertoriale. Să dau numele individului care deţine un fel de agenţie prin care ajunge, cu un grupuscul de turişti, în cele mai neaşteptate locuri din lume. Pe de o parte l'am invidiat că e în stare de aşa ceva, pe de altă parte, lucrând direct cu el, am fost surprins cum de un imbecil poate să facă aşa ceva.
Răsfoind cândva revista Luxury, colegul Peter Iancu a fost dezamăgit să afle că nu am ajuns nici la Tokyo, nici la Shanghai, nici în Tibet, nici în Cuba. Chiar dacă s'ar presupune că scriind pentru oameni cu bani ai şi tu, la rândul tău, beneficii materiale, lucrurile nu stau aşa. Producătorii de high-end-uri sunt mai zgârciţi decât vânzătoarea de burek a magazinului de lângă semafoul din centrul orăşelului sârbesc Biserica Albă. Probabil că e adevărat când se spune că marile averi se fac din micile economii.
Acuma...
Pornisem de la Cuba.
Lunile trecute s'au adunat, la Bucureşti, pe bani americani (via SECI), jurnalişti din Europa ex-comunistă. Tema dezbaterilor a fost investigarea, în presă, a contrabandei cu produse contrafăcute. De fapt, dincolo de prezentarea unui excelent material documentar realizat de CRJI, scopul real al comasării unor jurnalişti cu "dosare curate" a fost identificarea câtorva capabili şi dornici să bălăurească prin Cuba în căutarea unor disidenţi. "Căutarea" însemnând, de fapt, că, la plecare, aleşilor li se dă o listă cu adrese.
Anyway, dacă, vreodată, la o bere, ajungeţi să discutaţi cu două fete,, una din Cehia şi alta din Slovacia, despre Cuba, încercaţi să evitaţi opiniile personale. Şi, dacă nu vă permiteţi, financiar, dar vreţi cu adevărat să ajungeţi acolo, să nu spuneţi niciodată "Nu sunt convins că oamenii din Cuba chiar îşi doresc, cu adevărat, democraţie. Cubanezii, vor, pur şi simplu, să trăiască bine!"

Un plin, vă rog!

Combustibilul este mai puţin preţios decât apa.

Băiatul de la pompa de motorină... Un ten strălucitor şi ochi mari, un păr timid lung, în stilul primelor plete beatlesiene... Doar pantofii sunt de o vârstă cu pompa în sine. Mai vechi decât încălţările cu vârful răsucit spre un cer din care n-a mai plouat de o veşnicie, parcă, sunt doar petele imense de motorină de pe asfaltul staţiei. Unele pompe seamănă cu maşinile de spălat stricate acum 20 de ani şi abandonate în pivniţele bunicelor - cu uşiţa de scos rufe în faţă şi furtunul de scurgere agăţat în lateral; petele de rugină amplifică asemănarea; petele de motorină te readuc la realitate. Furtunul altora este înfipt în butoaie mari metalice, pentru a permite recuperarea şiroaielor de stropi ce se scurg prin îmbătrânitul dispersor (îl ştiţi, robinetul acela care intră în buza rezervorului şi graţie căruia plecaţi din staţia de alimentare mirosind a combustibil, căci băiatul care ar trebui să se ocupe de asta e prins în frecarea de zor a farurilor unei maşini de bani gata). Din când în când, pompa îţi indică volumul deversat în rezervor. Uneori poţi avea norocul să îţi afişeze şi suma pe care o ai de achitat. De cele mai multe ori, însă, pompagiul ştie când trebuie să se oprească şi cât te costă. Pentru un plin de 80 de litri de motorină scoţi din portofel echivalentul a 20 de euro. Parcă nu îţi vine să crezi. Şi prima întrebare pe care o pui nu poate fi decât „Băi, sunteţi siguri că ne-a pus motorină?”

E, totuşi, motorină. O motorină de calitate îndoielnică. Nu există decât un singur tip. Cifra octanică? Huh... Maşinii venite din Europa, gradul de rafinare îi dă bătăi de cap. Demaraj – nici vorbă. Dar de ce să te şi grăbeşti în lumea asta care măsoară altfel timpul?

Nu se pune problema unor norme (să le zicem) Asia, Asia 1, Asia 2. Motorul obişnuit cu din ce în ce mai mult Euro înţelege doar că lucrurile au luat o turnură neaşteptată. Se conformează şi merge înainte. Nu poate capota în faţa monştrilor pe multe roţi cu care migrează, acum, beduinii. Oficialităţile au oferit nomazilor anumite concesii, exceptându-i de la plata impozitelor pentru înlocuitorii cămilelor. Pe pistele din deşert dar şi pe şoselele (de regulă bune) ale Siriei, camioane de foarte mare tonaj fără numere de înmatriculare sau, în cel mai fericit caz, purtând plăcuţe cu inscripţii roşii trec în mare viteză pe lângă turmele de cămile oprite să rumege resturile de vegetaţie de la marginea unor ueduri secate. Nu au rămas prea multe dromadere în libertate. De altfel, în sălbatice mai trăiesc doar undeva prin Australia – dar, acolo, sunt specii alogene, aduse precum cartoful în Europa. În deşerturile lumii arabe, cămilele, cu una sau două cocoaşe, au fost domesticite. Deşi acest termen este şi el puţin cam deplasat. Animalele nu sunt ţinute în ţarcuri ci lăsate să bălăurească în voie, zile în şir, până când setea le aduce acasă.

Dar motorina de aici nu e neapărat pentru motoarele păgânilor. Vă mai aduceţi aminte de încălţările sport Plima sau Adibas? Dar de radiocasetofoanele Pawasonic? Câtă încredere aveaţi în astfel de produse? Costau cât rezistau – pentru un purtat. Aţi îndrăzni să încălecaţi un mijloc de transport pe două roţi purtând nume de rezonanţă cum ar fi Wonda, Hounday sau Yawasaki?

Bine aţi venit pe şosele Siriei, acolo circulaţia scrie din mers, din mersul mijloacelor de transport, noi şi proprii reguli. Codul rutier sirian este un organism viu, în perpetuă evoluţie, modificându-se de la o intersecţie la alta, de la un trotuar la celălalt. Piloţii acelor motociclegte de origine incertă spre chineză conduc de parcă şi-ar fi pus ultima dorinţă – anume, să se întâlnească, dacă se poate chiar acum, cu acel harem de fecioare care îi aşteaptă în Rai. Sensul giratoriu se traversează pe cea mai scurtă parte posibilă în prezenţa total indiferentă a agentului de circulaţie preocupat de modul în care lustragiul îi aranjează luciul cizmelor. Rostul lui, acolo, în trafic, nu are, cu siguranţă, nimic în comun cu mişcarea maşinilor, motocicletelor, motoretelor, căruţelor, cărucioarelor cu marfă sau a pietonilor.

Ultima evadare din Gulag

Mă scuzaţi pentru blasfemie dar îl asociez mirosurilor cinei şi căldurii unei sobe cu lemne, la sfârşit de zi. Vocea nu i'o ştiam, pe atunci, deşi devenise vocea unei conştiinţe care obişnuia să vorbească în şoaptă, în spate, în bucătărie, serile, de la ora şapte încolo, printre fluierăturile bruiajului şi valurile de semnal care ba veneau, ba dispăreau. În traducerea nu ştiu cui, în lectura unor prieteni dragi care nu vor afla niciodată ce mult i'am iubit.
Алекса́ндр Иса́евич Солжени́цын.
O frază cuprinzând cele trei cuvinte de mai sus este suficientă pentru a defini o mie de universuri şi câteva istorii. Cu fizionomia sa de rus 101%, îmbinând trăsături central-asiatice cu elementele unui nord intransigent, omul despre care am auzit azi dimineaţă că a încheiat socotelile cu viaţa mi'a părut, mereu, un personaj mitologic. Să fiu sincer, am avut un mic şoc, în 1995, iarna, când, la Moscova fiind, l'am descoperit vorbind ruşilor despre oportunităţile electorale ale momentului. Aşa cum nu mi l'aş fi imaginat pe Zarathustra intervievat, aşa nu mi'a picat bine palpabilitatea acestui simbol al unei generaţii ucise.
În urma lui rămâne banalitatea răului nostru cel de toate zilele. Şi râsul rânjit al tuturor Kremlinurilor mai mari şi mai mici ale lumii.