EVZ a publicat poza primarului general.
Nu stiu daca sa plang sau sa ma bucur. Nu stiu daca sa ridic din umeri si sa-mi vad de ale mele.
Am crezut ca mai rau decat Halaicu nu exista. Si-a existat si numele lui a fost Videanu.
Am crezut ca mai rau decat Videanu nu se poate. Oare ce va fi?
15.6.08
14.6.08
Re: 18 ani de când...
(...) i'am văzut coborând de pe platformele unor ruginite camioane Bucegi şi din cabinele de pasageri ale conservelor de "convenţii" în faţa gării din Petroşani. Aveau priviri de oameni în delir. Delir în deplinătatea sensului medical. Se întorceau spre trotuar - cine îi vede plecând? Îi vede lumea plecând? Încă nu au izbucnit uralele? Lumea e musai mândră de plecarea lor, de gestul lor, de eroismul lor... Nu?
Simţeau că poate să li se întâmple ceva, ceva bun, credeau, ştiau că e ceva bun... da' nu ştiau ce. Dădeau din mâini şi priveau spre lumea de pe trotuar. Ochii le sticleau prin zgura împietrită pe fruntea vălurită de riduri şipe obrajii uscaţi. Buzele păreau vineţii. Erau, de fapt, ciudat prăfuite. Simţeau că's un fel de câini de luptă care nici să roadă lesa nu aveau voie, aşa cum fotbaliştilor nu li se dă dezlegare la sex, înaintea meciului. Mustea adrenalina în ei dar li s'a spus să aştepte cuminţi. Şezi mumos, dulău' tatii! Aşteptau comanda stăpânului. Simţeau că de o viaţă nu au făcut altceva decât să înfigă dinţi în beregată. Simţeau că toată viaţa nu au făcut altceva decât să pregătească drumul pe care azi, acum, la ceas de seară, au pornit.
Şi parcă lătrau din ochii ăia!
Simţeau că poate să li se întâmple ceva, ceva bun, credeau, ştiau că e ceva bun... da' nu ştiau ce. Dădeau din mâini şi priveau spre lumea de pe trotuar. Ochii le sticleau prin zgura împietrită pe fruntea vălurită de riduri şipe obrajii uscaţi. Buzele păreau vineţii. Erau, de fapt, ciudat prăfuite. Simţeau că's un fel de câini de luptă care nici să roadă lesa nu aveau voie, aşa cum fotbaliştilor nu li se dă dezlegare la sex, înaintea meciului. Mustea adrenalina în ei dar li s'a spus să aştepte cuminţi. Şezi mumos, dulău' tatii! Aşteptau comanda stăpânului. Simţeau că de o viaţă nu au făcut altceva decât să înfigă dinţi în beregată. Simţeau că toată viaţa nu au făcut altceva decât să pregătească drumul pe care azi, acum, la ceas de seară, au pornit.
Şi parcă lătrau din ochii ăia!
Erau inofensivi, în realitate. Cel mult nişte simpli găinari laşi. Ăn mintea lor nu se petrecea mare lucru. Erau doar nişte bieţi căţei scăpaţi din lesă. Ştiau că, pentru prima oară, beţia de după şut n'or s'o mai tragă în crâşma aia de tablă din Şerpărie sau din preajma intrării în Lonea-Pilier... De data asta li s'a spus c'or să primească pită şi dă băut în tren; în tren, frate! Nu mai urcaseră în tren de când s'au mutat în Valea Jiului.
Şi or să le mai deie mâine, pită şi de băut, la Bucureşti. La Bucureşti!
Era un delir şi nimic mai mult...
Ce li s'a întâmplat, mai apoi, din gara Petroşani până în Piaţa Universităţii rămâne un mister. Oamenii ăia, care nu puteau să bată altceva decât muierile, când rămâneau iarăşi gravide sau când supa nu era suficient de caldă sau când se nimereau pur şi simplu prin preajmă, oamenii ăia, minerii, ortacii plecaţi de la Petroşani, au suferit o metamorfoză. Cine a coborât, de fapt, din trenuri, când trenurile au ajuns la Bucureşti? Cine ştie... Cine ştie nu spune şi se înfurie de câte ori e întrebat dacă are vreo idee despre florile plantate în faţa Teatrului Naţional.
Şi or să le mai deie mâine, pită şi de băut, la Bucureşti. La Bucureşti!
Era un delir şi nimic mai mult...
Ce li s'a întâmplat, mai apoi, din gara Petroşani până în Piaţa Universităţii rămâne un mister. Oamenii ăia, care nu puteau să bată altceva decât muierile, când rămâneau iarăşi gravide sau când supa nu era suficient de caldă sau când se nimereau pur şi simplu prin preajmă, oamenii ăia, minerii, ortacii plecaţi de la Petroşani, au suferit o metamorfoză. Cine a coborât, de fapt, din trenuri, când trenurile au ajuns la Bucureşti? Cine ştie... Cine ştie nu spune şi se înfurie de câte ori e întrebat dacă are vreo idee despre florile plantate în faţa Teatrului Naţional.
18 ani de când...
Mamă, ce meci, ăla, cu Argentina! Cu rămasul nostru special acasă Ionel Stoica cel poet; şi cu bietul Pumnea luat la pumni...
A propos de meciuri... n'am prins meciul la teveu aşa că am ascultat România - Italia la două posturi de radio; ăia de la România Actualităţi părea să transmită finala de 100 metri de la Seul 88 (Carl Lewis, Dopping Ben Johnson, Calvin Smith); cei de la Sport Total păreau să comenteze după un meci pierdut cu 0-4 în faţa echipei secunde a unei divizionarei B din Ungaria.
A propos de meciuri... n'am prins meciul la teveu aşa că am ascultat România - Italia la două posturi de radio; ăia de la România Actualităţi părea să transmită finala de 100 metri de la Seul 88 (Carl Lewis, Dopping Ben Johnson, Calvin Smith); cei de la Sport Total păreau să comenteze după un meci pierdut cu 0-4 în faţa echipei secunde a unei divizionarei B din Ungaria.
Cică să sperăm... ca şi nemţoaica asta mică speră, se pare: dă la schimb soră mai mică pentru bile la Campionatul European!
Şi am aflat şi de ce e fotbalul jocul ăla în care două echipe joacă mingea şi câştigă întotdeauna Germania:
Vorba cântecului: Es ist Geil ein Arschloch zu sein! Sursa e Bild. Libertatea nu va fi, însă, niciodată un bulevardier german ci, forever and ever, un tabloid dâmboviţean! ;)
13.6.08
Înaintea unui time-out de 90 de minute
Unora nu le place gustul berii; alţii nu fumează; cunosc oameni care preferă să renunţe la coşul zilnic dacă nu pot parca maşina cât mai în gura alimentării; există bărbaţi cărora nu li se scoală la femei şi se organizează în minorităţi sexuale; un director de muzeu drag mie refuză categoric telefonul mobil; am întâlnit români plecaţi care nu vor să mai audă nimic despre ţara de acasă; sunt oameni care nu înţeleg politica; altora, pur şi simplu, le repugnă fotbalul; sau nu'i mai lasă inima să se enerveze 90 de minute.
Pe lângă ei, trăiesc, în preajma noastră, personaje care privesc superior la amatorii de manele sau telenovele deşi, în taină, când sunt, deci, singuri, plâng lângă winamp sau televizor. Şi personaje care vor să pară altfel decât noi, proştii, şi îţi atuncă un rânjet dispreţuitor când aud că tre'să rezolvi repede nişte treburi pentru că la şaspte joacă România cu Italia - deşi dacă li se va cere să facă vreo treaba, vor răspunde cu "la pauză".
Or fi cum sunt, dar sunt ai noştri. Că joacă pentru tricolor, faimă sau upgrade la merţanul din curte, treaba lor. Aşa că HAI ROMÂNIA!
Pe lângă ei, trăiesc, în preajma noastră, personaje care privesc superior la amatorii de manele sau telenovele deşi, în taină, când sunt, deci, singuri, plâng lângă winamp sau televizor. Şi personaje care vor să pară altfel decât noi, proştii, şi îţi atuncă un rânjet dispreţuitor când aud că tre'să rezolvi repede nişte treburi pentru că la şaspte joacă România cu Italia - deşi dacă li se va cere să facă vreo treaba, vor răspunde cu "la pauză".
Or fi cum sunt, dar sunt ai noştri. Că joacă pentru tricolor, faimă sau upgrade la merţanul din curte, treaba lor. Aşa că HAI ROMÂNIA!
Ajutor1111111
It's so oficial: we're back home. Şi Băse n'o vin't să ne întâmpine!
:(((
Auziţi, Marijano, Ovidiule, Sorinache... ia ziceţi, măi, tată, cum au reuşit ăia să vă facă pe voi să nu zâmbiţi în poză?
(de la dreapta spre stânga: dom' profesor, Pietrişor, Il Comandante, Geo, Tarzan, Zaher, o pată pe imagine & Relu)
To whom it may concern: o parte din expediţie, cea neîmpăiată, poate fi admirată azi la 17, la Antipa, cu ocazia unei extraordinare conferinţe despre (pe limbea mea de nechiurd) creşterea peştilor de apartament susţinută de un neamţ, cel mai mare acvarist european.
:(((
Auziţi, Marijano, Ovidiule, Sorinache... ia ziceţi, măi, tată, cum au reuşit ăia să vă facă pe voi să nu zâmbiţi în poză?
(de la dreapta spre stânga: dom' profesor, Pietrişor, Il Comandante, Geo, Tarzan, Zaher, o pată pe imagine & Relu)12.6.08
Despre ceva Vergangenheit
Dacă furtuna se dezlănţuie cum se anunţă, mâine Oraviţa e Vergangenheit.
Păi cum aşa, mamă? Ce e SMSul ăsta? Cum să fie Vergangenheit Oraviţa? Eu cu ce mai rămân? Amintirile mele toate, Acasă al meu se vântură, aşa, dintr'o suflare de vânt? De fapt, eu, chiar eu, în acelaşi timp, o să mă trezesc Vergangenheit. Eu, cu cele patru decenii de gânduri strânse, emoţii trăite, sentimente risipite, zâmbete smulse şi lacrimi înghiţite mă voi preface în Vergangenheit!
Am pornit să aştern câte una-alta despre cele trăite în săptămânile din urmă. Impresii, vorba aia... Mă feresc să personalizez , nu cred că ar interesa pe cineva ce'a fost cu Cristian în acest răstimpă. Oamenii vor să ştie ce a văzut Cristian. Adică eu, mda... Mesajul mamei a fost, însă, ca vârful de ac înfipt, în copilărie, în punga de puroi formată în gingie. Sau... cum nu mă prea pricep să merg în papuci, mă tot împiedic când îi încalţ. Şi, împiedicându'mă, acuma, am dat la iveală tot gunoiul strâns sub covor.
Acasă... Ce dracu' mi'e, de fapt, Acasă? Un set de fluturi ce'mi vântură prin stomac, nimic mai mult. Un pachet de momente trăite, cândva, şi care par să se fi dus dar, de fapt, îşi continuă viaţa într'un punct din pieptul meu, ca un urs căruia, din când în când, nişte zgomote îi perturbă hibernarea.
Unde's Acasă? Greu de povestit. Acumulări materiale, averi, posesiuni, proprietăţi, maşini, lefuri, prime, rate, ţoale de firmă, poşete ţinute din încheietura mâinii... Vorbim despre ele mai mult decât li se cuvine. Ca despre nişte mici zei din viaţa noastră.
Nu cred că mi'am dorit vreodată un spaţiu locativ dincolo de limitele lui being safe. Mă bucur că am reuşit să îi las una fiului meu, poate el va interpreta altfel sensul lucrurilor. Mie mi'ar fi fost suficient ceva de genul garsonierei cu geamuri mari de la parterul blocului cu un etaj de navetişti de la Bonn. Iar când vine vorba despre maşini, mi'e suficientă una care să mă ajute să trec mai uşor peste lenea de a merge pe picioare. Altfel...
Când mă apucă dorul de casă mă refugiez în urechile mele. Acolo am ferestruica aia de la podul casei copilăriei, prin care mă puteam face dispărut. Şi dispar. Acasă e în memoria acestui laptop vechi şi pe memoria mp3player-ului şi, ceva mai mult, în afurisitul ăla de hard extern care, nu'ş' ce zmăului are, nu mai vrea să răspundă, nu mai se lasă văzut, nu mai comunică, frate, cu computeru'. S'o fi pitit şi el într'o ureche, să'şi asculte acele muzici ale sale, care'i amintesc de propria'i fericire, aşa cum şi'a definit'o singur. Asta mi'e Acasă. Fericirile mărunte care izbucnesc atunci când retrăiesc clipele copilăriilor mele, cu mama, cu tata, cu unele dintre vacanţele fiului meu, cu bunica mea, cu prieteni pe care uneori i'am bucurat, de multe ori i'am însoţit şi câteodată i'am dezamăgit, cu vecini sau tovarăşi de tâmpenii care au fost şi nu mai sunt, cu animale, cu frunze, cu ochi poate uitaţi, cu voci pe care nebunul din mine continuă să le audă periodic, cu singurătăţi, cu mingi de fotbal, arcuri, praştii, pantofi ferfeniţă sau pantaloni de trening rupţi în genunchi, cu pupături furate şi mâini timid rătăcite pe genunchi de fată, cu ghitări şi trepte reci, cu munţi sau ştranduri, cu cazemate şi mucuri de ţigară culese de pe jos şi poştite într'o ascunzătoare în ochii tuturor, cu abţibilduri de fotbalişti sau piloţi de formula 1 şi biciclete Pegas, cu... Pentru fiecare sau chiar pentru toate de'a valma există acele cântări fantastice ale unor muzicieni dintr'o ţară-minune care s'a numit cândva Iugoslavia sau poate nu a fost decât delirul minţilor noastre mai libere decât permiteau vremurile cel care a născocit'o. Acolo, în acea muzică pe care am reuşit să o fur din locul ei şi am purtat'o peste tot în mine dar şi după mine, acolo s'au adunat toate cele care, piese de puzzle, îmi sunt Acasă.
Acasă nu'mi este nici acoperişul sub care am ajuns să mă feresc de ploaie, nici perna pe care las capul, nici oraşul ăsta despre care nu înţeleg de ce m'am prins să scriu aici, pe blog, nici acest blog nu e Acasă, nici alte bloguri care or mai fi existat înainte - cum multe cele din care au mai existat înainte, există sau vor exista ratează spectaculos şansa de a'mi deveni Acasă.
Acasă al meu nu are decât un acoperiş. Nu e din ţigle, nu e din tablă, nu e din stuf şi nu e din lemn. E din sunete. Şapte sunete. Se aude, când respir, cum spun Oraviţa. Nu's multe vorbe pe care să nu admkit că le arunc aiurea în vânt. Dar Oraviţa nu! Un vânt, fie el chiar furtună, nu poate să facă din Oraviţa Vergangenheit!
Să faci bine, mami, să nu mai spui aşa ceva! Nici măcar în glumă!
Şi m'am uitat pe Weather Undeground. Nu ştiu ce înseamnă asta dar îmi spune că mâine va bate cu 10 km/h; iar sâmbătă un pic mai tare: 18.
PS: Acest entry este plin de lipsuri, probabil, dar l'am scris ca şi cum aş spune Oraviţa!
Păi cum aşa, mamă? Ce e SMSul ăsta? Cum să fie Vergangenheit Oraviţa? Eu cu ce mai rămân? Amintirile mele toate, Acasă al meu se vântură, aşa, dintr'o suflare de vânt? De fapt, eu, chiar eu, în acelaşi timp, o să mă trezesc Vergangenheit. Eu, cu cele patru decenii de gânduri strânse, emoţii trăite, sentimente risipite, zâmbete smulse şi lacrimi înghiţite mă voi preface în Vergangenheit!
Am pornit să aştern câte una-alta despre cele trăite în săptămânile din urmă. Impresii, vorba aia... Mă feresc să personalizez , nu cred că ar interesa pe cineva ce'a fost cu Cristian în acest răstimpă. Oamenii vor să ştie ce a văzut Cristian. Adică eu, mda... Mesajul mamei a fost, însă, ca vârful de ac înfipt, în copilărie, în punga de puroi formată în gingie. Sau... cum nu mă prea pricep să merg în papuci, mă tot împiedic când îi încalţ. Şi, împiedicându'mă, acuma, am dat la iveală tot gunoiul strâns sub covor.
Acasă... Ce dracu' mi'e, de fapt, Acasă? Un set de fluturi ce'mi vântură prin stomac, nimic mai mult. Un pachet de momente trăite, cândva, şi care par să se fi dus dar, de fapt, îşi continuă viaţa într'un punct din pieptul meu, ca un urs căruia, din când în când, nişte zgomote îi perturbă hibernarea.
Unde's Acasă? Greu de povestit. Acumulări materiale, averi, posesiuni, proprietăţi, maşini, lefuri, prime, rate, ţoale de firmă, poşete ţinute din încheietura mâinii... Vorbim despre ele mai mult decât li se cuvine. Ca despre nişte mici zei din viaţa noastră.
Nu cred că mi'am dorit vreodată un spaţiu locativ dincolo de limitele lui being safe. Mă bucur că am reuşit să îi las una fiului meu, poate el va interpreta altfel sensul lucrurilor. Mie mi'ar fi fost suficient ceva de genul garsonierei cu geamuri mari de la parterul blocului cu un etaj de navetişti de la Bonn. Iar când vine vorba despre maşini, mi'e suficientă una care să mă ajute să trec mai uşor peste lenea de a merge pe picioare. Altfel...
Când mă apucă dorul de casă mă refugiez în urechile mele. Acolo am ferestruica aia de la podul casei copilăriei, prin care mă puteam face dispărut. Şi dispar. Acasă e în memoria acestui laptop vechi şi pe memoria mp3player-ului şi, ceva mai mult, în afurisitul ăla de hard extern care, nu'ş' ce zmăului are, nu mai vrea să răspundă, nu mai se lasă văzut, nu mai comunică, frate, cu computeru'. S'o fi pitit şi el într'o ureche, să'şi asculte acele muzici ale sale, care'i amintesc de propria'i fericire, aşa cum şi'a definit'o singur. Asta mi'e Acasă. Fericirile mărunte care izbucnesc atunci când retrăiesc clipele copilăriilor mele, cu mama, cu tata, cu unele dintre vacanţele fiului meu, cu bunica mea, cu prieteni pe care uneori i'am bucurat, de multe ori i'am însoţit şi câteodată i'am dezamăgit, cu vecini sau tovarăşi de tâmpenii care au fost şi nu mai sunt, cu animale, cu frunze, cu ochi poate uitaţi, cu voci pe care nebunul din mine continuă să le audă periodic, cu singurătăţi, cu mingi de fotbal, arcuri, praştii, pantofi ferfeniţă sau pantaloni de trening rupţi în genunchi, cu pupături furate şi mâini timid rătăcite pe genunchi de fată, cu ghitări şi trepte reci, cu munţi sau ştranduri, cu cazemate şi mucuri de ţigară culese de pe jos şi poştite într'o ascunzătoare în ochii tuturor, cu abţibilduri de fotbalişti sau piloţi de formula 1 şi biciclete Pegas, cu... Pentru fiecare sau chiar pentru toate de'a valma există acele cântări fantastice ale unor muzicieni dintr'o ţară-minune care s'a numit cândva Iugoslavia sau poate nu a fost decât delirul minţilor noastre mai libere decât permiteau vremurile cel care a născocit'o. Acolo, în acea muzică pe care am reuşit să o fur din locul ei şi am purtat'o peste tot în mine dar şi după mine, acolo s'au adunat toate cele care, piese de puzzle, îmi sunt Acasă.
Acasă nu'mi este nici acoperişul sub care am ajuns să mă feresc de ploaie, nici perna pe care las capul, nici oraşul ăsta despre care nu înţeleg de ce m'am prins să scriu aici, pe blog, nici acest blog nu e Acasă, nici alte bloguri care or mai fi existat înainte - cum multe cele din care au mai existat înainte, există sau vor exista ratează spectaculos şansa de a'mi deveni Acasă.
Acasă al meu nu are decât un acoperiş. Nu e din ţigle, nu e din tablă, nu e din stuf şi nu e din lemn. E din sunete. Şapte sunete. Se aude, când respir, cum spun Oraviţa. Nu's multe vorbe pe care să nu admkit că le arunc aiurea în vânt. Dar Oraviţa nu! Un vânt, fie el chiar furtună, nu poate să facă din Oraviţa Vergangenheit!
Să faci bine, mami, să nu mai spui aşa ceva! Nici măcar în glumă!
Şi m'am uitat pe Weather Undeground. Nu ştiu ce înseamnă asta dar îmi spune că mâine va bate cu 10 km/h; iar sâmbătă un pic mai tare: 18.
PS: Acest entry este plin de lipsuri, probabil, dar l'am scris ca şi cum aş spune Oraviţa!
11.6.08
While I was out...
Unul dintre cei mai mari fotografi contemporani a ales să surprindă panorame aeriene din cel mai înalt posibil loc. Vestea bună e că dacă Dumnezeu există, Yuri Bonder îl va fotografia cu siguranţă!
10.6.08
Este, nu? Este!
V'am povestit despre firicel de Ţara mea cu ochi frumoşi (copirait Corina Chiriac) pe care l'am bughit în tribuna, la pauza meciului cu Franţa? Well, poza există şi am pus mâna pe ea via Piticu!
Şi ca să nu spuneţi că eu şi numai eu am făcut opinie separată dimpreună cu Florin Bratu ofuscatu' (pe care o vecină de'a lui l'a visat, cândva, mai demult, în patul ei de domnişoară, făcându'i, cum spune chiar ea, tuba-tuba) şi am zis "ei, şi?" după megaegalul cu selecţionata Africii, iaca, mai e unu' (Petreanu) care a văzut ce a văzut până şi carabinierul italian, ca să nu mai spunem de jandarmul francez sau olandezul cu iarba între buze!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)