Ultimul condamnat la moarte

L'am cunoscut pe Constantin Rauta la Washington, acum 11 ani. E un tip vertical, mascandu'si cu greu in dosul unei priviri serioase, de om care pune in miscare navete spatiale, o supradoza de umor. A reusit, in cateva decenii de munca pe branci in Statele Unite, la cea mai inalt a performanta - si nu e doar o metafora - sa stranga o avere frumusica. Si, pentru ca stia cum merg lucrurile cu banii, a investit in case. Una dintre ele era, in vara lui 1997, in pragul reconditionarii - la o margine de Washington, intr-un cartier inchis la ten, in care politistii nu coborau niciodata din masina ce patrula periodic, fara girofar. La drept vorbind, nici nu avea motive. Strada era linistita - si, asta, pentru ca brotherii mai mari aveau grija ca nimic grav sa nu perturbe linistea unei strazi controlate de ei, comerciantii de substante interzise. Nimeni nu avea nevoie de cops sau federali.
Vis-a-vis de casa aflata in proprietatea domnului Rauta, pe o veranda de lemn imbatranit, intr-un scaun-balansoar, o mummy ca in filmele cu sudisti juca rol de dispecer pentru afacerile cartierului. Nu se ridica niciodata din scaun, cand potentiali clienti opreau hardughiile acelea americanesti pe patru roti langa trotuar, in fata gazonului impecabil de verde si tuns cum se vede in pozele din revistele de specialitate. Din masini coborau tot felul de personaje care, umile, se indreptau pana la veranda, intrebau ceva dupa care plecau.
In cateva weekenduri, domnul Rauta ne'a dus la casuta aceea. I'am dat o mana de ajutor la zugravit interiorul, dumnealui ne "cinstea" cu o suma frumusica pentru niste bursieri dupa care ne facea si un bbq minunat, o combinatie romano-americana, pe peluza din spatele resedintei sale permanente, undeva nu departe de biserica regretatului parinte Calciu-Dumitreasa.
Un om fascinant, un om puternic, un om modest.
Povestea plecarii lui din Romania e scurta: a fost trimis sa scoata, din Ambasada de la Washington, microfoanele, inainte de sosirea lui Ceausescu, invitat de onoare al lui Richard Nixon, in 1972, parca. Rauta s'a dus, si'a indeplinit misiunea, a iesit din Ambasada si a ratacit drumul. Pe principiul sanatos "Traiasca Partidul Comunist Raman. In SUA.".
Acest om minunat este, in anul de gratie 2008, intr'o Romania admisa in NATO si admisa in UE si care se pretinde aliat fundamental al Statelor Unite, un condamnat la moarte neradiat al regimului ceausist. Ca nu l'a iertat Iliescu am putea intelege, la o adica. Dar nu l'a gratiat nici megaanticomunistul Constantinescu, nu l'a gratiat nici megacampionul desecurizarii Basescu.
Iar SPPul, SRIul si alte instante care inca il mai au in catarea pustii i'au pus in vedere ca el, unul dintre cei mai proamericani dintre romani, pune in pericol NATO, summitul si imaginea Romaniei daca isi permite sa atraga public atentia, zilele acestea, ca, la aproape doua decenii de la marea rocada din 1989, continua sa fie un proscris in asteptarea esafodului.
PS: comentariile de la articolul scris in Jurnalul National de Marina Constantinoiu sunt dovada limpede ca scursurile lui Ceausescu continua sa umple de puroi societatea romaneasca; in plus, au invatat sa scrie...

(Ceva mai) low cost spre SUA?

Băsescu & Cioroianu au şansa să'şi spele din păcate, zilele astea. De duminică, acordul Open Skies a trecut gârla, ceea ce înseamnă că în curând se vor ieftini zborurile transatlantice. Mai rămâne, doar, ca Marele Licurici să ne dea un semn din milă măriei sale, acceptând eliminarea vizelor pentru românii care vor să călătorească în Statele Unite.

Saracuta casuta...

Povestea asta i se datoreaza lui Miri . Ma pandea demult sa o scriu dar n-am apucat si acum ca m-a starnit am sa ma supun intamplarii ce mi-a adus-o iar in minte.
Miri povesteste de o casuta din centru, alba, cu tocuri albe, parasita. Nu cred ca e vorba despre aceeasi casuta dar cea despre care povestesc se afla undeva pe straza Buzesti, cum treci de coltul cu General Berthelot, pana in intersectia cu Transilvania.
E o casa aproape daramata. Pe vremuri pare sa fi avut curte interioara, o curte napadita astazi de iedera care vara isi lasa ghirlandele sa-i spanzure de barnele unei foste podele. Casa nu mai are acoperis, nu mai are nici geamuri. Mai are insa niste arcade si ceva urme de faianta care ma lasa sa ghicesc unde a fost bucatarioara, unde a fost baia... Incerc sa mi-o imaginez in picioare, locuita, curata si ingrijita si nu reusesc sa o vad decat asa, cu iedera atarnandu-i ca pletele unei batrane prea neputincioasa sa se mai pieptene. Trec in fiecare zi cu fetita mea pe acolo.
- Mami, unde e casa saraca, ma intreaba ea, curioasa sa-si regaseasca reperele.
- Care casa, mamico?
- Aia fara geamuri.
Si mi-amintesc ca o vara intreaga, pe cand era prea mica sa inteleaga de ce in fiecare zi trebuie sa mearga la gradinita, ii aratam pe drum tot soiul de lucruri minunate: uite bisericuta de lemn, uite parcul Romniceanu unde locuieste veverita, uite fantanita si florile, uite casuta asta, saraca, sta singura si parasita si nu mai are geamuri si nici usi si nici acoperis, parca plange, vezi? Saracuta de ea...
In istoria personala a fetitei mele exista ca reper o casa saraca, pe langa care trecem zilnic, nu se stie pentru cat timp.

Ceva mai sus, pe Temisana, chiar vis-a-vis de intrarea in Radio e alta casa. Mare, boiereasca, pe langa chichinetele din jur. Trec si pe langa ea in fiecare zi si o privesc cu amaraciune, gandindu-ma la cutiuta mea de chibrituri atat de zgarcit compartimentata, promitandu-mi in fiecare zi ca voi castiga la loto, ca se va intampla o minune si am sa gasesc o casa de-asta pe care am s-o iau de suflet si am sa o repar si am sa-i dau viata ca dupa aia sa-mi pot si eu trai viata intre zidurile ei, sub niste castani, langa o tufa de liliac, la umbra, departe de zgomotele vecinului de la trei si de manelele celui dela unu.
E atat de important felul in care traim, nu doar ce haine purtam sau ce masina conducem ci locul in care ne trezim, locul in care ne ascundem de lume, baza noastra, radacina. N-am stiut cat de important este locul in care mananci si dormi pentru psihicul tau, pentru caracterul pe care il ai, pentru timpul pe care-l traiesti pe pamant, pana nu am citit o carte scrisa de un arhitect, pe care ma bucur sa-l numesc apropiat: Florin Biciusca, Experimentul Catelu....
Dupa ce am citit-o mi-am dat seama ca multi dintre noi traim fara sa avem habar pe ce lume traim sau de la ce ni se trage spleen-ul, lehamitea, ura fata de orasul asta inghesuit si murdar si sufocant. Si de cate ori trec pe o strada si simt miros de mortar ud sau de vopsea proaspata oftez. Oftez si-mi zic: intr-o zi! intr-o zi sigur o sa am si eu casa mea pe pamant si casa mea niciodata n-o sa planga. Despre ea n-o sa spuna nimeni "uite, saracuta casuta!"
Miri, multumesc!

Special guest star @ summit?

Pe Elodia nu am găsit'o dar, praise the Lord, I found Jesus. S'ar putea să ţină cu Rapidul, s'ar putea să fie doar în trecere, zilele astea. Aşa să ne ajute...

Pe aici nu trece nici un summit

Şi casele se împuşcă, nu'i aşa?

Povestea casei de pe strada lui Miri.

În satul meu, chiar în centru, lângă poliţie, era o casă din cărămidă roşie veche - cine a stat, pe vremuri, pe foarte vremuri, acolo, a avut ceva stare; era frumoasă, altfel decât cojmeliile din satele Câmpiei Române; de câţiva ani o ştiu şi, de când o ştiu, nu se simţea deloc bine.

Într’o margine a ei, o magherniţă lungită pe lângă unul dintre pereţi, adăpostea un atelier de vulcanizare. Într’o zi, pe la începutul lui martie, i’au dat în cap până nu i’a mai rămas nimic din acoperiş; am sperat ce a sperat şi Miri pentru casa de pe strada ei; dar într’o altă zi s’au apucat să o pună în genunchi şi au chinuit’o până toate cărămizile alea vechi şi roşii au ajuns nişte grămezi de material de construcţii.

Nu am fotografiat’o şi mi’a părut rău.

Într’o dimineaţă m’am oprit să dau o gură de aer roţii dreapta faţă la vulcanizarea relocată, temporar, alături, într’un fel de vechi grajd or some - abandonat. Am întrebat de bătrâna din vecini şi mi s’a spus că au dărâmat’o pentru a face o spălătorie auto.

*

Şi tot în satul meu, pe marginea lacului, pe drumul ce duce din sat spre reşedinţa de comună, se întindea o plantaţie de duzi. Au lăsat’o să se usuce după care au băgat drujba. În inima plantaţiei se ridica o casă, un fel de vilă boierească, cu arhitectură specifică deja amintitei Câmpii Române; mult mai răsărită decât restul caselor ţărăneşti - era, cum spuneam, o casă boierească; o vedeam de pe balconul de la etaj, pe malul celălalt al lacului, în amurg. Era frumoasă. Am întrebat prin sat, nimeni nu ştia nimic despre proprietari; am întrebat la primărie iar Marinică, acest Hrebe local, mi’a spus că o să le transmită proprietarilor că mă interesează. N’a mai dat nici un semn iar când n’am mai avut răbdare şi l’am sunat m’a anunţat că proprietarii sunt în Franţa şi urmează să vină.

Era, deja, prea târziu. Mai întâi au cedat grinzile şi s’a prăbuşit acoperişul. Apoi a început să dispară, încetul cu încetul. Acum… Acum n’a mai rămas decât un maldăr de gunoaie care creşte încontinuu.

N’am fotografiat’o decât de departe. Şi’mi pare rău…

PreNATOlogie

Bilanţul autorităţilor: Simularea pentru Summit-ul NATO a fost un succes.
Realitatea dixit. Asta fu, deci, sursa I.
Sursa a II-a, Vlad, spune, însă, altceva. Pentru a III-a folosesc comentariile (mai puţin pe cel al lui Emil, dezertor).