Omul care aduce ştirea

Într-o lume de lideri de opinie, de publicişti şi scriitori rataţi ajunşi să scrie advertoriale pentru că nici nuvele nu mai apucă să scrie, într-o lume de deontologi şi tonomate şi blogeri, există şi un low end al fluxului informaţional.
Vi se pare că profesaţi cea mai proastă meserie din lume. Aveţi şefi idioţi. Lucraţi într-un mediu toxic intelectual. Sunteţi nemulţumiţi de lefuri. Sunteţi exploataţi pentru că sunteţi prea buni pentru organizaţia din care faceţi parte... Dar stăm acolo unde nu ne place pentru că nu găsim imediat, pe piaţă, alte joburi pe măsura pretenţiilor noastre.
Şi, în fiecare dimineaţă, în drumul spre acest loc de muncă infect, nu'i aşa?, trecem prin câteva intersecţii supraaglomerate în care aceleaşi figuri obosite ne taie calea cu braţele întinse, afişând titluri de tabloide. O revistă ambulantă a presei. Am început să ne împrietenim. Ne cunosc după titlurile pe care le cerem. "Îl vrei cu DVD sau fără?" sau "Stai aşa, că a venit şi o ediţie specială din Scooby Doo..." sau chiar "Nu ai trecut ieri, ţi'am ţinut revista!".
Nu avem zilnic mărunt, aşa că le dăm o hârtie de zece lei şi lăsăm restul pentru mâine. Alteori, dimpotrivă, nu avem decât una de un milion. "Nu'i nimic, îmi dai mâine". Pentru că, da, de la o vreme încoace ajungem la limita tutuirii. Îşi fac griji dacă nu ne văd o câteva zile, "ai fost în concediu?" sau (like d'oh!) "ţi'ai schimbat locul de muncă?"
Se trezesc în creierul nopţii, se duc la Casa Scânteii, lasă retururile, beau cafele peste cafele şi fumează turceşte în ploaia rece, până difuzarea trusturilor de presă termină sortatul pachetelor, îşi iau teancurile de ziare ale zilei, se împrăştie spre punctele nevralgice ale traficului cotidian unde îşi plimbă, de la cinci dimineaţa până spre amiază, cizmele roase prin bălţi, transpiră în codul roşu al verilor subsahariene, inspiră noxele camioanelor trimise prin oraş de toţi umbrăreştii, nu le iese socoteala cu restul, la sfârşitul zilei şi, toate astea, pentru un comision oarecare...
Ar putea să'şi caute altceva mai bun de lucru, vă spuneţi. Nu'i obligă nimeni să muncească acolo, nu? Ar putea turna nişte copii, unul pe an, pe care să'i trimită, mai apoi, să spele parbrize în aceleaşi intersecţii... De ce n'ar face'o? O face o bună parte din ţara asta. Ar putea, frate, să'şi caute ceva mai bun de lucru, vă vine să spuneţi, dumneavoastră, cei total nemulţumiţi de actualul loc de muncă, de şef, de amanta directorului care face parte din categoria celor (trişti, nu?) care nu au nimic de lucru toată ziua aşa că stau şi ţes intrigi...
Aici, în faţa calculatorului, sub dispozitivul de aer condiţionat, cu un bancomat de cafea pe coridor, primiţi nişte newsletteruri care vă învaţă ce anume ar trebui să ştiţi şi vă înjuraţi şefii. Care, de altfel, au intrat în UE doar la capitolul fumat în spaţii publice, 'le mama lor...

PS: Orice asemănare cu realitatea este pură întâmplare. Sau nu?

Hillary Avram Mureşan

Ioan Avram Mureşan, fost ministru al Agriculturii din partea viitorului partid al oierului, se duce, diseară, la emisiunea lui Ciutacu, la o oră la care nici prin gând nu'mi trece să mă uit la teveu, de altfel. Poate, însă, că intermediarul din afacerea Pălincă & caltaboş ar face bine să se uite la nişte ştiri înainte de a se apuca să ne facă, diseară, iarăşi proşti pe toţi.
Ştiri care spun aşa: că, într'un discurs rostit zilele trecute, Hillary Clinton, ex-first lady a Statelor Unite, a demonstrat că înţelepciunea populară nu minte atunci când spune că trăind ani buni alături de cineva începi să'i semeni. Ea, Hillary, încercând din răsputeri să îşi aducă husbandul înapoi la Casa Albă, începe să semene tot mai tare cu candidatul la funcţia de first mister.
Remember?



Well, doamna Clinton şi'a amintit, brusc, într'un discurs rostit în faţa unora dintre alegătorii care cer retragerea americanilor din Irak şi Afganistan, că, la vizita ei în Bosnia, back in 1996, a fost în permanenţă expusă tirurilor sniperilor, astfel că şi ceremonia de primire, de pe aeroport, a trebuit să sufere modificări:
"I remember landing under sniper fire. There was supposed to be some kind of a greeting ceremony at the airport, but instead we just ran with our heads down to get into the vehicles to get to our base."
Întâmplarea face, domnule Ioan Avram Mureşan, că pelicula rămâne în arhive şi spune altceva! Hillary s'a prins cum devine chestia asta prea târziu!



Drept e că (din păcate) alegătorul din România seamănă cu cel din State doar prin suprapunerea calendarelor electorale (şi asta nu e pentru Ioan Avram Mureşan; ăsta, măcar, chiar dacă ne crede proşti, nu mai candidează!)...

Despre inimi, fără dragoste

La Institutul de Boli Cardiovasculare erau operaţi zilnic 30 de pacienţi şi în cele mai multe cazuri, intervenţiile chirurgicale erau făcute în sistem de urgenţă, zice ştirea de pe Realitatea.
Nu ştiu cât vor fi înţeles criminalii care au furat calculatoarele din laboratoarele de cateter din gravitatea situaţiei dar ştiu că aseară, când am auzit ştirea, au murit, pe rând, în mine, democraţia, libertarianismul şi creştinismul. În astfel de momente mi se pare că tăierea mâinii unui hoţ este o pedeapsă total inadecvată. În astfel de momente am convingerea că numai pedeapsa capitală poate contrabalansa crima comisă.
Pentru - zilnic - 30 de pacienţi, doamna aia în negru îşi ascute coasa mai abitir. Aş fi spus că sunt nişte găinari inconştienţi dacă, auzind ce se poate întâmpla din cauza lor, ar fi lăsat captura într'un loc oarecare după care ar fi dat un telefon anonim la poliţie sau la spital sau la Realitatea sau...
Slavă Domnului, nu am pe nimeni apropiat suferind grav de inimă. Dar mi'aş putea imagina că trăiesc alături de cineva pentru care funcţionarea laboratorului de cateter este vitală!

Şi mai există şi o faţa B a poveştii în care se vorbeşte despre badigarzi. Pentru că, iată, în ţara asta în care nu te mai poţi mişca de angajaţii firmelor de "pază şi protecţie", o mostră a darwinismului perpetuu intră nestingherit, prin cordoanele de pază, în tribunele unui meci de fotbal şi distruge un campionat întreg (nu că ar fi fost cine ştie ce, el, campionatul...) cum nici nu şi'ar fi imaginat cei ce promiteau să umble la butoane, după care pleacă nestingherit şi nepedepsit.
În aceeaşi ţară de oieri şi utecişti şi gineri de Comitet Central, o firmă de pază, plătită cu bani grei din bugetul public (firma, nu ştiu cât primesc angajaţii), se trezeşte că doarme în post în vreme ce ne-oamenii (pentru că animalele ar fi jignite pentru alăturare iar inuman este prea moale) din primele paragrafe ale acestui post fură calculatoarele care pot salva vieţi.
Seminţe, băieţi?

Traversati intru Domnul

Desi sunt iremediabil convinsa ca 99% dintre oamenii de pe strada (soferi, pietoni, biciclisti, motociclisti, myself included sometimes) sunt complet idioti atunci cand sunt implicati in trafic in Bucuresti, tot timpul apare cate o chestie noua care reuseste sa ma uimeasca. Azi am avut parte de o astfel de experienta. Mergeam cu bicla pe o straduta perpendiculara pe Buzesti si imi iese in fata o cetateana care nu s-a uitat stanga, nu s-a uitat dreapta cand s-a angajat in traversare, in schimb a inchis ochii (jur!), si-a facut o cruce si a pornit zglobie inspre vizavi. Mi se pare emblematic pentru un neam de babe frustrate, care isi fac cruce pios cand autobuzul trece pe langa Elefterie, dupa care te ocarasc si iti dau cu sacosa de rafie in cap fiindca ai pierce in spranceana. Asa sa ne ajute Dumnezeu!

Calendarul prostiei naţionale

Cine mai spune că cetăţenii României sunt ignoraţi de către legislatori? Cine mai spune că alesul neamului nu pleacă urechea la iniţiativele civice? În Parlamentul României, nici măcar legile neterminate ale proprietăţii nu au prioritate când se pune problema satsifacerii nevoilor cetăţenilor!

Vecinii mei de echinox

Vin în fiecare an. Trec de cum se mişcă primii muguri. Nu sunt gălăgioşi, nu sunt agresivi. Nu sunt nici prea spălaţi, dar asta e altă poveste. Caută loc de stat peste noapte la marginea unei gârle. Îşi aştern cele trei-patru căruţe în cerc iar la mijloc, întotdeauna la mijloc, fac focul. E ca un fel de suflet al nopţilor lor de nomazi. N'am habar câtă carte ştiu, nici nu cred că le'ar folosi la ceva. Instinctul de conservare i'a purtat peste secole. Îşi mai pun de'o mămăligă la ceaun, mai cumpără ouă...
Cer voie să le fac nişte fotografii. Nu n'am să'i dau la ProTV. Nu, nici nu vă dau bani pentru poze, suntem vecini, nu?, două sau trei nopţi pe an de atâta vreme...
Bătrâna îmi cere, pe un ton la marginea limitei dintre rugăminte şi imperativ, să'i fac o poză cu ăştia micii; e bătrână şi o să moară. Da' cum să moară? Cine'a mai văzut drac mort? E şefa? E bulibaşa, cum să nu fie... Moşul ei încearcă timid, dintr'o margine, să îndrepte oarecum imaginea ierarhiei. Ei, aş, ai mai văzut lume condusă de bărbaţi?
Moşul, căruia îi şi cerusem voie să fac poze, cară doi drugi care'mi seamănă a vâsle. Nu cred că au bărci. Mă întreb în fugă dacă le'ar fi de folos eventuale undiţe... Revin repede cu gândul la vâsle şi îmi amintesc de pescăria de vis'a'vis. Nu am văzut niciodată vreo barcă pe lac. Cu siguranţă că au fost cândva: drugii de lemn din braţele moşului, semănând a vâsle, sunt uscaşi şi crăpaţi.

- Cum te cheamă?, îl întreb pe cel cu căciulă, înfipt drăgăstos în obrajii ştirbei bulibaşe.
Începe o lungă înşiruire de nume recitate fără răsuflare, ca şi cum space bar-ul ar fi defect. Încep să'mi dau seama că a ajuns la al patrulea sau chiar al cincelea nume şi n'am reţinut nimic.
- Stai, mă, stai aşa... cum te strigă lumea?
- Bă!
- Aoleu, fratele meu... cum îţi zice, când te strigă pe nume?
- Ionică!
Yes! Nu ştiu la ce'mi foloseşte informaţia dar continuu evidenţa populaţiei.


- Dar pe tine?
- Evelin.
- Aha... tu eşti fată...
- Nu, băiat!

Râde sănătos; acum, când privesc mai atent fotografie, îmi dau seama că s'a şi'nroşit în obraji...

Lună mare, plină, peste colbul vechiului regat. În şatra lor de coviltire, nomazii mei vecini de două-trei ori pe an rămân cu focul lor, cu caii lor albi ca praful, cu ceaunele sfârâind în jar şi cu drumul care îi cheamă. Or să ajungă pe unde nu sunt convins că au vreo treabă ca să se întoarcă, într'o bună zi de toamnă umedă şi rece, la Dragoslavele, într'un Muscel pe care nu ştiu nici ei de ce l'au botezat aşa dar căruia îi spun Acasă. Lumea lor...


PS: Vezi, mă, Tony, dacă nu întrebi şi tu în stânga şi'n dreapta după stringeri adevăraţi şi cu experienţă în plaiul mioritic? Te'a pus naiba să mergi la statul român. Păcatul tău să fie. Te rezolvam, fără nici o rezervare, şi cu şatra, te aranjam şi cu nişte bucătari adevăraţi...

New Kids On The Block

Taher, spune legenda, l'ar fi dat afară pe Gigi din hotel pentru că prăjea berbecuţi la jar pe balcon. 'geaba, n'avem cum să dăm afară din hotelul România toate clonele oierului de Palazu.
- Şi ce ai rezolvat dacă m'ai fotografiat?
Ca şi cum o astfel de întrebare chiar merită răspuns! Hai, noroc & poftă mare.
Update: Meanwhile, parfumul prăjelii s'a îmbibat în vecinătate. Să tot deschizi fereastra spre primăvară... Buricul târgului e la două staţii de tramvai!