Nesimţiţii

Băneasa, vineri, 21 decembrie 2007

Videanu nu-i nici Johannis

Şi bradul public din Sibiu e mai mic decât Stalinbradu' Vindeanului. Şi tot e mare. Şi, mai ales, natural. Adevărat 100%!

A căzut sistemu'

Azi am fost iar la judecătorie.

Am ajuns la 9:44, cu 16 minute înainte de a începe programul la arhivă, aşa că mi-am zis să fug repede la CEC să plătesc taxa de timbru şi să iau timbrul judiciar. Am traversat strada Danielopol către clădirea cea mare. Ştiam că publicul n-are acces pe intrarea din strada asta, dar am zis să încerc, totuşi, ca să nu mai pierd zece minute cu ocolul. Nu, bravii jandarmi n-au permis penetrarea obiectivului şi mi-au cerut legitimaţia de avocat. Cică dacă eşti avocat ai voie pe acolo. Dacă nu, intri pe uşile de la Splai.

Şi m-am dus la intrarea de la Splai. N-a mai nins de câteva zile, dar treptele erau pline de gheaţă. Chiar în spatele meu o femeie a alunecat şi a căzut. Şi-a rupt ciorapii şi a început să blesteme tot sistemul judecătoresc şi politic din România. Ba chiar am auzit ceva şi de cea de a treia putere în stat, Parlamentul.

Chiar lângă uşă, o altă femeie, cam de 70 de ani, studia, cu o lupă uriaşă, ecranul unui telefon mobil. De frig, ţopăia de pe un picior pe altul şi, poate pentru că-mi era foame şi nu gândeam clar, mie mi se părea că seamănă cu celebra statuie a justiţiei oarbe.

Am intrat şi m-am îndreptat către CEC. Tocmai mă angajasem în traversarea unui culoar imens, când m-a lovit drept în stomac un miros puternic de tocăniţă. Nu mâncasem nimic de dimineaţă. După câţiva paşi mirosul mă înnebunise. Era tocăniţă de-aia bună!

Mă luptam de zor cu patima tocăniţei, când am auzit în dreapta mea o voce puternică: "Legea!... Ce zice LEGEA? Citeşte legea!". M-am întors şi-am văzut un miliţian mergând în faţa unui borfaş cu cătuşe la mâini. "Legea zice să mi le scoţi când intrăm, nu să mă laşi cu ele", îi spunea deţinutul. "Mai citeşte", obiecta miliţianul, cu un zâmbet binedispus, adulmecând visător mirosul de tocăniţă.

Am trecut de ei şi-am ajuns, în sfârşit, pe holul cu oficiul poştal şi cu agenţia CEC. În jurul celor două uşi erau vreo zece persoane, dar nimic nu semăna cu o coadă organizată. "Nu e coadă!", mă bucuram ca prostul. Am băgat capul pe uşă şi am văzut o funcţionară ştampilând mecanic nişte tipizate. Am dat să intru, dar cineva mi-a spus: "Nu merge.". M-am întors şi, înainte de a întreba ce nu merge, vreo două-trei voci m-au lămurit: "Nu merge sistemul. Le-a picat programul. Nici chitanţiere n-au. Ieri a căzut curentu', azi sistemu'!".

"Păi şi cât durează?", am întrebat.

"Nu se ştie".

Deja eram trist. Foarte trist. Nu-i nimic, mi-am zis, astăzi trebuie să rezolv. O să aştept, trebuie să-şi revină sistemul ăla. M-am aşezat la coada de la oficiul poştal de lângă CEC să iau timbrul judiciar de 1500 de lei vechi. După vreo zece minute ajunsesem în pragul uşii. Funcţionara a ridicat capul şi din privirea ei severă dar binevoitoare am înţeles că pot intra. Am luat timbrul, i-am mulţumit, ea mi-a mârâit înapoi şi m-am îndreptat către CEC. Sistemul nu-şi revenise încă.

Am stat vreo 15 minute în jurul uşii, aşteptând ca sistemul să se scoale din morţi. Nimic. Ba chiar soseau veşti sumbre. Cică sistemul ar fi căzut în toată reţeaua CEC şi că până la prânz nu-i nici o şansă.

M-am întors la arhivă. După opt minute de stat la coadă, mă lămurisem. Funcţionara va trimite dosarul la camera 220, unde va trebui să aştept pregătit cu o cerere tip, timbrul judiciar şi chitanţa de achitare a taxei de timbru. Numai că nu aveam chitanţa. M-am dus la xerox să iau cererea tip.

"Aveţi copie după hotărâre?", m-a întrebat grijulie femeia de acolo. Aveam.
"Timbru judiciar de 1500 aveţi?"
Aveam şi asta.

"N-am taxa de timbru", am oftat eu.
"Păi, fugiţi repede şi achitaţi-o, că fără asta nu vă legalizează", s-a îngrijorat ea pentru mine.
"Nu merge sistemul. N-au nici chitanţier", am spus.
"Vă dau eu o chitanţă pentru taxa de timbru. E pe numele altcuiva, dar nu contează", mi-a zâmbit femeia.

Vă mai amintiţi puţinele momente din viaţă când simţiţi brusc nevoia să îmbrăţişaţi necunoscuţi?

Înarmat cu toate actele, am alergat în sus, pe scări, către camera 220. Minune: în faţa uşii nu erau decât vreo trei oameni. Peste zece minute aveam hotărârea. Şi eram atât de bucuros că am rezolvat într-o oră toată treaba, că m-am certat şi cu jandarmul de pază, numitul Petrică Pîrlă, un ţăran prost, care se ţinea de glume cu bieţii petenţi. Ba chiar am fost gata-gata să-l reclam superiorului său, un anume Lupoiu. Dar l-am iertat, căci parcă nu mă simţeam în stare să mai fac încă o cerere.

Vă daţi seama, la urma urmei m-am bucurat că am pierdut un proces, că mi-am pierdut permisul şi că voi plăti o amendă. Mai cade sistemul, da' şi când merge...

Versete

Citesc şi mă minunez:

...ambasada Iranului la Bucureşti condamnă publicarea cărţii în România: "Traducerea şi publicarea cărţii blasfemitoare "Versetele Satanice" este o acţiune total necugetată a editurii Polirom, pentru care cei implicaţi vor trebui să-şi asume responsabilitatea în faţa comunităţii musulmane din România"

Nu vi se pare că sună a ameninţare? Din partea unui stat (Axa răului, terorişti, fundamentalism islamic, program nuclear) către cetăţenii altui stat. Mai ales că mai jos putem citi:

De-a lungul timpului, cei care s-au ocupat de traducerea şi adaptarea textului au avut de suferit. Aşa se face că, în 1991, traducătorul cărţii în japoneză a fost înjunghiat, în acelaşi an, traducătorul italian este rănit grav, iar directorul editurii care a publicat în Norvegia "Versetele Satanice" este împuşcat. În ciuda acestei istorii negre, traducătorul român a preferat să semneze cu numele real şi să-şi arate faţa.

Alooo!

What's wrong with these people?

Anunt: 3 camere in vila, semimobilat, blablabla...
Dialog cu proprietarul:
- Buna ziua in legatura cu anuntul de 3 camere in vila...
- Aaaa scrie in vila?
- Da!
- Nu e doamna, vila, e casa la curte.
- A, ok. Deci, mai e valabil?
- Da!
- Buun! Si cat vreti pe 3 camere la curte?
- 300 de euro.
(Yessss! 300! L-am prins pe Dumnezeu de picior! incredibil! minunea de Craciun s-a infaptuit...)
- Dar n-ati putea sa scoateti semimobilatul ala din afacere?
- Ba da, as putea, ca nu e mare lucru, doua paturi ceva mobila de bucatarie... se pot scoate.
- Vaaai ce bine... Dar banuiesc ca are tot ce-i trebuie, da? Baie, bucatarie...
- Baie nu are.
- Cum adica nu are?
- Nu are, n-am apucat sa facem si baie.
- Pai si cu igiena personala cum ramane?
- Pai la lighean.
Pampam!
- Dar toaleta are?
- Are, dar nu are apa curenta.
- Poftim? Nici la bucatarie?
- Nici. Dar aveti putul in curte.
Oh mamma!
- Dar incalzirea?
- Cu lemne.
- Aha, si sunt lemne acolo?
- Pai sunt dar nu prea multe...
- Si cat ziceati ca vreti?
- 300 de euro, doamna! are curte, frumos, 10 m... garaj...
- Bine, merci! Buna ziua.
- La revedere.

Who the fuck is "domnu' Serbanescu"?

O noua dimensiune a accidentului lui Orban: aflam si noi cat de profesionisti sunt aia care raspund la 112 si cum se discuta cu ei.
Doamna de la ambulanta, Serbanescu ala merita un raport sa-i sara fulgii, sa stiti.

Judecătoria Sectorului 1

La dracu! Azi am fost iar la Judecătoria Sectorului 1. Cred că-i a opta oară în ultimele trei luni. Am nevoie de o amărâtă de hotărâre definitivă, atâta tot.

Să zicem că ai intrat în intersecţie în momentul ăla ciudat dintre galben şi roşu şi nenea poliţistul ţi-a luat permisul. Dacă vrei, plăteşti amenda şi aştepţi să treacă perioada de suspendare. Dacă nu, poţi să conteşti măsura în instanţă. În timpul judecării cauzei, îţi iei permisul înapoi. Dacă pierzi, le dai înapoi permisul. În cazul în care câştigi, rămâi cu el. Simplu, nu?

Ei bine, NU! Mai întâi, trebuie să stai la coadă la judecătorul de serviciu ca să depui plângerea. Şi stai, fiindcă nu ai de ales. În faţa fiecărei uşi din judecătorie sunt două cozi: una pentru publicul obişnuit şi alta pentru avocaţi. Câte un anunţ lipit pe uşă îţi spune că, potrivit nu ştiu cărui regulament, avocaţii au prioritate. De-abia când intri în biroul judecătorului respectiv afli că puteai să trimiţi plângerea şi prin poştă, dar e deja prea târziu, deja ai pierdut timpul. După asta, ai nevoie de un certificat de grefă. Actul ăsta îl iei din încăperea alăturată, în care intri după ce stai la altă coadă.

De certificatul de grefă ai nevoie pentru a-ţi ridica permisul de la poliţie. Dar pentru a ţi se elibera certificatul de grefă ai nevoie de un timbru judiciar şi de achitarea unei taxe. Taxa se achită în sediul cecului din imensa clădire alăturată. Sigur, ca să ajungi la ghişeul respectiv nu trebuie decât să traversezi strada, dar intrarea de vizavi e păzită de jandarmi care-ţi spun că trebuie să foloseşti o altă uşă. Uşă aflată la vreo sută de metri mai încolo. După ce intri pe uşa asta, mai faci încă două sute de metri prin clădire. Stai la coadă la ghişeu, plăteşti taxa, apoi ieşi pe uşa pe care nu ai voie să intri şi care-i la vreo zece metri de ghişeu.

După asta, trebuie să stai la coadă pentru certificatul de grefă. Când ai ajuns, în sfârşit, înăuntru, o fată îţi spune că dosarul n-a ajuns încă la ei. Te miri, căci dosarul a fost depus în biroul alăturat, dar treci peste asta. Fata îţi recomandă să te întorci peste două ore sau, dacă e vineri, să vii luni mai bine.

Buuun. Vii luni, îţi iei nenorocitul de certificat. Marţi te duci cu el la poliţie, în Udrişte. Intri într-o curte de rahat, cu o bodegă jegoasă în spate. Permisele se eliberează la un ghişeu la care stă un poliţist gras, chel şi sictirit. Stai la coadă şi ajungi în faţa lui. Pentru că în cazul tău trebuie făcut un fel de proces-verbal, grasul îţi cere să aştepţi să vină colegul. "Cât?", întrebi. "Minim o juma de oră", îţi răspunde. Te miri de acest "minim o juma de oră" şi grasul se uită la tine şi mai mirat, chiar ofensat, de parcă ar cam vrea să-ţi scuipe pe moaca aia de contravenient tupeist.

Aşaaaa. Ţi-ai recuperat permisul, a urmat procesul, ai pierdut procesul. Ce trebuie să faci? Poţi să faci recurs dacă vrei, dar nu vrei, aşa că te duci la judecătorie să-ţi iei o copie după hotărâre ca să le-o duci, împreună cu permisul, la poliţie. Te duci la arhiva judecătoriei. Arhiva e la subsol. Orice arhivă de instanţă din România e la subsol. În faţa uşii sunt două cozi: una pentru public şi alta pentru avocaţi. Te aşezi, aştepţi, te contrezi cu jandarmul glumeţ pe nume Giani, care-i o combinaţie tristă între Joe Pesci şi Danny DeVito. Intri finalmente şi afli că nu-ţi poţi lua hotărârea din cauză că nu a rămas definitivă. Pentru că trebuie să rămână definitivă DE LA COMUNICARE, NU DE LA PRONUNŢARE, CE NAIBA NU ÎNŢELEGEŢI?!

Aşa că azi am coborât din nou la arhivă. Aceeaşi coadă despicată în avocaţi şi (most) babe procesomane. Acelaşi badigard deştept pe nume Giani. Pereţii încăperii sunt plini de rafturi cu mii de dosare galbene. Am intrat, în sfârşit. Şi în chiar momentul în care funcţionara pleca să-mi aducă hotărârea, s-a produs nenorocirea - a căzut curentul în toată clădirea. Întuneric aproape perfect în arhiva din subsol.

"Giani, vezi uşa!", a strigat o funcţionară către paznic.

"Toată lumea să predea dosarele". Într-o jumătate de minut, în încăpere au început să sclipească vreo zece lanterne. Fiecare funcţionar avea câte una.

"Se întâmplă des?", am întrebat-o pe femeia care nu mai dădea nici un semn că-mi va aduce hotărârea. Am primit un "pffffffff" ca răspuns.

"Ne vedem mâine", le-a salutat un nene pe femei.

"Mâine, da... da' nu mai veniţi la ora la care cade curentul", i-a răspuns o lanternă.

Am mai stat vreo cinci minute pe întuneric. Din când în când, cineva îmi băga lumina în ochi. În faţa uşii nu mai aştepta nimeni.

"Să mai stau. Mai îmi daţi hotărârea?", am întrebat-o pe femeie.

"Nu pot s-o găsesc pe întuneric. Trebuie să caut în calculator"

"Şi credeţi că vine curentu ' în curând?"

"Mai bine veniţi mâine"

Aşa că mâine mă duc iar.