Chiştocu'

Aşa; rămăsesem la isterie.

Şi, după ce ca traficul ăsta nu se poate debarasa de maşini şi de şoferii-şoferiţele lor (btw, I just noticed the 7th in a row driving scholar, o fi epidemie?), pe bulevardul cu nume de brand naţional (maşină, că de maşini vorbeam), la oră de (frichi-frichi-bara-bara) maximă audienţă, hardughia de vidanjă se pune în mişcare de pe banda întâi (1, aia din dreapta, de lângă trotuar, colţ cu Slivestru) ca să se bage pe o perpendicoleră din (pe micile dumneavoastră ecrane) stânga (a Suvernirului, "conform la nomenclator").

O secundă m-am gândit la cele "Doo zile gunoier" ale lui Vladimir Ioan (citiţi-l, e unul dintre cele mai bune reportaje scrise în acest mileniu). Dar mi-era prea cald pentru uzul raţiunii, aşa că am răbufnit.
- Nu ar trebui s-o facă noaptea? îmi întreb copilotul, ridicând degrabă geamurile, într-o disperată încercare de a pune stavilă melanjului de CO2 şi gunoaie culese din tomberoanele în care noi, românii cu patalama de urbani, cu mândrie încă ne golim de-a valma tot ce e de aruncat de prin casă.
- Ei, nu, că ar trebui să le plătească niscai sporuri, îmi răspunde copilotul.
Ar trebui să fie un "risc" asumat de firma care câştigă licitaţia de recoltare a gunoaielor, indiferent de localitate. Dar caietul de sarcini a fost, probabil, redactat de viitoarea firmă câştigătoare. Până să trec totul din minte pe limbă, numai ce văd gunoierul ce atârna de coada maşinii lăsând pradă lui Newton albul şi scurtul rest de ţigară. Chiştocul. Fix pe mijlocul bulevardului. Dau dracului olfactiv şi cobor geamul să-l întreb de ce a făcut asta.
- N-am voie să o arunc aprinsă în maşină, îmi spune. Asta şi atâta l-a învăţat pe el Supercom SA. După cum arăta, sigur nu s-a apucat vinerea trecută de fumat...
PS: Sigur că nu-i singurul; sigur că mulţi aruncă pe jos nu numai chiştoace, sigur că oraşul are Porsche cu girofar dar insuficiente coşuri de gunoi...

And this is the remix!

Pe 8 februarie scriam, in (din pacate) incremenitul 360plus.ro o chestie despre lumea blogurilor. II spuneam Dor de spam si suna astfel:

O parte din ceea ce scriu aici este o compilaţie de idei luate de-a gata. Vorbesc despre blog în limbaj de blog. Sau, mai bine zis, în ritm şi spirit de blog.

Fiecare scrie ce vrea, când vrea, despre ce vrea. Are sau nu cititori. Nici nu contează atât de mult. Fenomenul, însă, ia amploare, pe zi ce trece. Şi, până la urmă, se naşte un nou stil literar. Blogul este, fără doar şi poate, trăind la limita dintre arta clasică şi jurnalism, un nou stil de artă.

Mai mult decât definiţia primordială, cea care spune că este vorba despre un jurnal, o înşiruire invers-cronologică de intrări, beneficiind de un spaţiu pentru comentarii (în absenţa cărui a blogul e mort), nu se poate. Ca gen publicistic, blogul trăieşte, încă, o formă embrionică. Şi nu putem anticipa unde va ajunge. Dar...

Există fotobloguri conţinând mici capodopere ale acestei arte vizuale. Sau bloguri anglofone în care oameni cu vagi cunoştiinţe de engleză postează poeme de un lirism deosebit – chiar în limba engleză. Sau bloguri specializate în care dezbaterile pornesc de la experţi sau autodidacţi în diverse domenii pentru a ajunge în punctul în care cercetătorilor li se aprinde un beculeţ. Jurnalul electronic n u mai este neapărat un jurnal, în sensul strict consacrat al cuvântului. A devenit un jurnal de idei, care cum ne trec prin minte. Un catalog de idei, poetice sau politice, perverse sau pitoreşti, subtile sau subversive...

Trecerea fenomenului din underground în centrul atenţiei l-a făcut blogul politic: vedetele marilor publicaţii au început să scrie şi dincolo de spaţiul alocat zilnic de redacţie. „E ceva între a scrie la ziar şi a face radio", se explică Andrew Sullivan, jurnalist la revista Time şi bloger activ. Şi, totuşi, miezul fenomenului a rămas departe de marile trusturi media. Cele mai remarcabile bloguri se păstrează într-un oarecare underground. Acolo unde jurnalistului clasic nu-i mai ajunge timpul să-şi măsoare cuvintele, înainte de a le da drumul spre publicare. Acolo unde totul se derulează sub presiunea celuilalt, care îţi aşteaptă noua postare. Iar această viteză de comunicare se transformă într-o intimizare a relaţiilor virtuale. O altfel de intimizare, desigur, una motivantă. Clarificări, argumente, dispute, certuri, (pur şi simplu) observaţie... Blogerul poate face o excursie mult mai rapidă în gândurile cititorilor săi.

Un bloger adevărat poate înălţa personaje sau devaliza concepte. Poate dirija tendinţe sau naşte polemici. Rădăcinile blogurilor sunt, ca şi în artă, dincolo de tastatură, dincolo de monitor – chiar ficţionar/imaginar – totul se trage din viaţă. Pur şi simplu din banalul de fiecare zi. Cu drame şi conflicte, filtrate prin intensitatea trăirilor autorului. Şi ale comentatorilor săi.

O cafea, un croissant şi blogul nostru de dimineaţă, vă rog!

Am facut (pe ici, pe colo) mici modificari, cortectand scaparile generate de superficialitatea ce ma caracterizeaza.

Azi, in plina coliziune a titanilor, m-am bagat iarasi in seama pe aceeasi tema, convins ca (pornind de la un citat celebru din Sony, ungurul nostru drag de la Cluj) lucrurile devin dezgustatoare:

băi, voi chiar n'aveţi altă treabă? ia, hai, vorba ungurului, toată lumea acasă, fiecare la blogu' lui!

pe bune, până acum - fie că’s eu chior, fie că e prea stufos şirul de comentarii, fie, pur şi simplu, o dată în viaţă am şi eu dreptate - nu am prea văzut idei in toată discuţia asta. în schimb, parcă s'a găurit sacul de înjurături.

cât e el, netul, de sat global, tot ca o piaţă funcţionează şi blogosfera... cu cerere & ofertă, cu nişe, cu suişuri & coborâşuri, cu operă şi manele; ne naştem, într'o altă zi se naşte blogăru' din noi, mai încolo moare şi viaţa - inclusiv a noastră - merge mai departe; vorba lui Vonnegut: aşa merg lucrurile!
nu la fel de răsunător ca în real life, da' totuşi...

cât timp va rămâne blogul (ca gen publicistic - prietenii ştiu de ce) câtuşi de puţin fidel definiţiei sale originale, aia de jurnal online, mulţi veniţi, puţini chemaţi!

încă una şi mă duc (ca să nu se spuie că fac reclamă la un singur tip de bere): nu tot ce are trafic e valoros iar valoarea e, oricum, un parametru variabil.

Inchei sinteza cu ceea ce am scrijelit pe peretii Republicii Bucuresti, undeva pe la Limitele Orasului:

uite, ma, d’aia nu mi’am inchis irevocabil taraba si m’am intors, dupa o lunga iarna fierbinte, in blogoblablabla; PRAISE THE LORD ca exista trecatori & all the other city limits! (...) suflete postmoderniste si suprarealiste!

In diesem Sinne, cum zice neamtul, sa cantam:



I drink 4 that!

Viaţa face filmul... (update: şi blogu')

Care pe care? C-aşa-i Cannes-ul la români!

Până una-alta, Eurotopics are, astăzi, dosar Mungiu.

Apdeitu' din titlu vă trimite la coliziunea titanilor! În săbii să ne duelăm, în buzdugane să ne pălim, în accesări să ne fălim, în postări să ne măsurăm, în... ? (PS: Nu credeam să ajung ziua în care să privesc retroactiv cu simpatie spre Radu Herineanu; Nancy ştie de ce! Şi, parcă, tot mai dor mi se face de autosegregatul 360 - fără nominalizări, all together!)

4, 3, 2... Motor d'Or

Ioana a fost premianta; in ciuda simplitatii familiei din care provenea, Ioana avusese coronita si snurulet rosu la costumul de pionier. Mandria parintilor. Ca orice copil normal, Ioana se mai si imbolnavea; ca orice copil normal care se mai si imbolnavea, Ioana a ajuns si pe la spital; ca orice copil normal care se mai si imbolnavea si ajungea si la spital, Ioana a fost consultata de un medic.

Ioana avea 17 ani. Medicul era absolvent stagiar, provenit dintr-o tara tovarasa si pretena, dar deloc vecina. Au contraire.
Ioana avea ten masliniu si ochi verzi; medicul avea ochi sclipitori la vazul acestor atribute ale feminitatii in plina dezvoltare. Plina dezvoltare se presupunea ca traversa si Romania lui Ceausescu in raport cu tara catolica, ex-colonie franco-belgiana ecuatoriala, tovarasa si pretena. Asa ca tanarul nostru medic, cu un ten muuuuuuuult mai masliniu decat al Ioanei a cazut in pacatul iubirii si a si cerut-o de nevasta pe Ioana.
Si au trait cativa ani in care Ioana a terminat pe repede-nainte liceul, si-a luat (temporar) gandul de la facultate, parintii, familie simpla, cum spuneam, nu erau nici incantati dar nici de-o drama nu pusesera (caci Ioana lor devenise, acum, prin maritis, doamna doctor). Si a venit prima copilita, cu afro-europeana cu parul cret-cret-cret; si a venit a doua fetita, la fel de afro-europeana, la fel de creata. Ioana se transformase din fasneata de 17 ani intr-o mamica. Cu ceva solduri, cu griji desprinse de tot de universul academic si social...
Ceea ce medicului nostru stagiar, din tara tovarasa si pretena, nu i s-a mai parut la fel de palpitant. Cu tot ceea ce va puteti imagina ca decurge din acest sentiment...
Iar Ioana... Ioana a inceput sa fie suspicioasa. Si suspiciunile ei s-au adeverit. Si daca ar fi calcat - pur si simplu - stramb, treaca-poate-mearga; insa tocmai celei mai bune prietene din liceu a Ioanei se pregatea medicul nostru sa-i faca, pe nepusa masa, o pereche de ochi cu un ten afro-european si cu par cret. Inevitabilul trebuia, de fapt, evitat. Si, pe principiul romanesc de roman sanatos ce devenise medicul nostru din tara tovarasa si pretena, anume eu te-am facut, eu te omor, s-a pornit sa comita ilegalitatea si i-a provocat vechii prietene a Ioanei un eficient avort. Informatia a ajuns, insa, unde nu trebuie: la controlorii sistemului; o anonima bine redactata si perfect directionata l-a aruncat pe medicul nostru din tara tovarasa si pretena, taticul celor doua afro-europence crete si cu ten mai mult decat masliniu, intr-o inchisoare din care nici interventia ambasadei tarii tovarasa si pretena nu l-a scos foarte foarte repede. Nimeni nu si-a pus - pentru multa vreme - intrebari legate de sursa anonimei. Ioana cu atat mai putin.
Si: iat-o pe Ioana noastra ducandu-si razbunarea pana la capat, intr-o noapte de noiembrie a inceputului anilor '80, intr-un dormitor dintr-o zona inca nedemolata a Bucurestilor, alaturi de un pusti de 13 ani in plina deflorare...

Nu este un alt scenariu de film. Este o poveste pe ici - pe colo asemanatoare cu scenariul filmului 4 luni, 3 saptamani si 2 zile (aici e blogul productiei!), regizat de Cristian Mungiu si care, ieri seara, la Festivalul de la Cannes, a primit marele premiu, dupa ce fusese deja recompensat cu premiul criticii. Dupa razboi, cati oameni mandri ne afisam pe corso... Oricum, felicitari!

PS: Alo, CNC, in rolul lui Sergiu Nicolaescu, Mircea Badea?

Later edit: Nu stiu ce merite are tara, de ne umflam atata in pene; nici macar sa umplem sali de cinematograf la proiectiile productiilor romanesti nu suntem in stare. Pariu ca deja se cauta versiuni pirat ale filmului? Pana mai ieri, cand transpira si n'avea bani sa termine filmul, Cristian Mungiu era un anonim si un singuratic. Acum, cand si-a luat ratia de recunoastere, sarim cu totii cu mandria nationala! Felicitarile, masa & dansul sunt pentru cei care au crezut in el / in ei, pentru o mana de profesori, pentru familiile lor, pentru cei de langa echipa.

Consecinte post...? Hm... Comanescu (se) intreaba, Mihai zice...

"Va urma"

Mario Kuibus & re-act si-au lansat TUBul.

Imi arog dreptul de a fi pesimist - fie si numai pentru a ma bucura si mai mult la final!
Pana una alta, avem asa:

- un oras haotic



- in continuu prag de prabusire



- cu fatade scorojite



- dar cu potential



- si cu amintiri frumoase

.

Mai avem:
- un primar care face ce este in videanul lui



- dar si tineri creativi

;

- lumini



- si umbre



- spun iarasi potetnial

.

Un oras poate mai bun decat ii e renumele



locuit de



- florarese sarmante



- soferi prudenti (sau nu)



- lume multa



- si buna (?)...



- de ingeri verzi



- de nea Titi



- si de prieteni pe care ii pervertim la ale noastre

.

Si cate si mai cate ar fi de povestit despre acest oras pe care il detestam si il iubim cu fiecare clipa care trece peste noi. Cat sta in puterile mele, sunt alaturi de toti MarioKuibusii Bucurestilor!

ăăăăăăăăă...

... şi... nu vă supătaţi că fac o întrebare: dacă nu e stâlpi, cum oprim maşina?

Vesti din Vanghelistan - Primare, pe mine m-ai pierdut

Primarul a facut cateva locuri mici de joaca intre blocuri. Dar numai pe partea stanga a strazii 13 septembrie, pe dreapta sa se joace in continuare copiii in tarcurile alea cu casute demolate in care-si mai fac nevoile cetatenii Vanghelistanului, cate trei leagane rupte si 2 tobogane de tabla.

Ideea ca toboganele de plastic proaspat instalate intre blocurile de pe 13 septembrie "curenteaza" - dupa cum s-a exprimat bona din dotare - nu ma amuza deloc. Sigur, leaganele si toboganele sunt frumos colorate, sunt de plastic si probabil la vara nu se vor incinge la fel de tare ca alea de tabla dar sunt amplasate tot in plin soare, parca anume ca sa se tampeasca plozii din cauza radiatiilor si exploziilor solare. Imi pare ca deviza primarului e: sa stralucim cu totii! Nici un pic de umbra. De-aia si parcul Sebastian e cum e (ca sa citez intelepciunea populara) - un sir de alei marginite ici colo de tufe, cateva petece de iarba pe care nu trebuie sa calcam si o fantana arteziana dezafectata, pe ale carei margini inguste se cocoata pruncii, ca asa i-au vazut pe cei mai mari. Ei si cand am mai aflat ieri ca mai marele capitalei a taiat copacii de pe 13 septembrie ca sa treaca fierataniile de la raliu, m-am infuriat. Pentru ca daca am inchis ochii la 10 zile de haos in trafic, 3 zile de zgomot continuu si la mersul pe jos de la Lira pana la Berthelot, asta cu copacii e cireasa de pe tort.

Pe mine ma sufoca lipsa de respect, ma sufoca nu doar praful de pe 13 septembrie, o sosea in permanenta in reparatii, nu doar vaporii de benzina de la masinile care stau blocate cate 40 de minute in intersectia cu Sebastian, ma sufoca neputinta mea, de cetatean cu drept de vot, lipsa de parghii care sa-mi permita sa le trag una peste bot astora care iau hotarari peste capul meu, fara sa-si puna intrebari elementare cum ar fi: se poate trai in orasul asta?

Ok sunt doar o gospodina infuriata, o sa ziceti... Dar ii anunt pe aceasta cale pe domnii primari, amandoi, stiu ei care este: Pe mine m-ati pierdut. Nu va mai votez, nici eu, nici familia mea si daca ma supar, am sa pun afis pe scara blocului si nu va mai voteaza nici restul vecinilor mei. Propunea cineva un flash mob. As face un flash mob de alegeri. Un flash mob de boicot. Ma mai gandesc. Stati pe-aproape.