Cultura de Lujerului

Aseară, în Cora de la Lujerului, o voce din megafoane a spus aşa: „Un angajat de la raionul papetărie-cultură să se prezinte la casa 3”. Nu vă miraţi, vă rog frumos, e doar un simplu artificiu prin care simbioza dintre călimară şi hârtie primeşte un mic impuls organizaţional în drumul către produsul finit numit Marea Cultură. Păi, degeaba se zice că au curs râuri de cerneală despre opera lui Platon?

Apolodor, best demolition

Ce-a fost verde s-a uscat, ce-a fost vechi, s-a demolat.

Mi-era oarecum dragă, clădirea aceea uşor hidoasă. Mă leagă amintiri de ea. Primii paşi într-ale profesiei, primele contacte cu PC-urile, primele întâlniri cu Patriciu (pe atunci un liberal tânăr şi promiţător şi un viitor om de afaceri energic) şi cu regretatul Horia Rusu (singurul politican liberal 100% pe care l-am cunoscut), oamenii de la Pro FM împrăştiaţi, ulterior, prin toată lumea bună a presei audio & video, prima transmisie live în FMul românesc privat/comercial, nişte lifturi de poveste... mă rog, chestii fără relevanţă şi, oricum, long time ago. Cert e că fostul MICM prezenta un risc seismic major aşa că se impunea dărâmat. Ceva se va construi acolo şi, la cum îl cunosc eu pe Adriean Videanu, nu va fi parc, nu se ve planta gazon şi nu vor creşte băncuţe sub copaci. Nici asta nu e relevant.

Şi nici n-aş fi scris acest entry dacă nu mi-ar fi atras atenţia, la intrarea în fosta parcare a MICM, un panou la care mă uitasem ca să aflu ce va urma în destinul intersecţiei de lângă restaurantul Podul Mogoşoaia, Calea Victoriei colţ cu Lemnea. Nu m-a lămurit dar am aflat cine dărâmă: firma Apolodor, sub sloganul: Best demolition since ever!

Dar Apolodor, ăsta, parcă era constructor, nu demolator! Hm...

Sau dacă rolul din Demolition Man a fost jucat de un fost bodybuilder înseamnă că toţi cei care se ocupă de build-uit devin, mai devreme sau mai târziu, nişte demolatori? Traian Băsescu poate fi un exemplu?

Africa, filmul francez, Ceaucescu

Filme din Armenia, Belgia, Canada, Elveţia , Franţa, Liban, România, Slovacia şi Vietnam la Festivalul filmului francofon, de ieri şi până luni, la Sala Elvira Popesco a Institutului Cultural Francez. Deşi tema ediţiei de anul acesta este "Gros plan sur l'Afrique" (sau, poate, tocmai de aceea), vineri, de la 6:00 PM, "Hârtia va fi albastră". Şi încă o chestie: cher amis, sunteţi pagina din România a unei instituţii franceze, aţi putea să nu-i spuneţi CEAUCESCU? Poate vă pârâm la Jac Şirac.

Caţavencii trăiesc şi ei în Bucureşti

... şi cât o fi el de Istodor, tot se izbeşte de oraş. Poate că ar trebui să-şi pună colegii de la Biroul de Investigaţii să afle dacă bordurile schimbate nu au fost vândute pe bani frumoşi prin Italia şi, mai ales, de către cine - apropiat, până nu demult, cearşafurilor Primei Familii a României. E o bîrfă, un şmen, o şuşanea căreia eu i-aş da două urechi şi jumătate!

Unde dăm la facultate?

O nouă ediţie a Târgului Educaţiei, pe 16 - 18 martie, în holul Facultăţii de Drept (pe Kogălniceanu, la Rectoratul Universităţii, lângă Operă), pentru toţi cei interesaţi să înceapă facultatea în această toamnă.

Pauză publicitară (colţul delaţiunii!)

Mi se suflă din regie că trebuie să întrerupem discuţia noastră pentru că, doamnelor şi domnilor, pentru o reclamă. Anti-reclamă, de fapt.

Colţul delaţiunii = colţul consumatorului luat de fraier.

"Ce mai e nou?"
Astfel începe spotul publicitar pentru Max TV. O ştiţi, aia cu pescarii, unul dintre ei hotărându-se (date fiind ultimele veşti aflate la televizorul la care, graţie tehnologiei, prinde sute de posturi şi, pe cale de consecinţă, nenumărate jurnale de ştiri) să renunţe la îndeletnicirea cu undiţa sau setca.
Uitaţi de reclamă.
Oferta de pe net e, cantitativ şi calitativ, generoasă, drept e că mai scumpă decât cea a concurenţei dar... Dar de la concurenţă a plecat totul. De câteva zile se întâmplă hibe de transmisie la DigiTV iar băieţii de la RDS/RCS nu-s la prima bubă pe cap (m-au notat cu o întrebare legată de posibilitatea racordării la internet, mi-au spus că mă sună cât de repede se poate dar au trecut patru săptămâni, între timp). Buuun. Am vrut să renunţ la serviciile RDS/RCS şi, pentru asta, mi-am spus că ar fi bine să testez piaţa. Şi cum Max TV suna bine, am sunat (0722240996) la unul dintre dealerii recomandaţi chiar pe site-ul ofertantului de televiziune digitală ("la maxim", cum se laudă): Digital Sky SRL.
Când au aflat că locuiesc la marginea Bucureştiului mi-au aruncat un răspuns stupefiant: "Păi, ştiţi, nu vă pot lua comanda căci avem o serie întreagă de treburi urgente de rezolvat. Trebuie să aşteptaţi mult şi nu putem să vă deranjăm!"

Recomandare CNA: dealerii de televiziune digitală, fie ea prin cablu, fie prin satelit, dăunează, de peste un deceniu şi jumătate, bunei cuviinţe!

Curăţenia de primăvară (2)

De regulă mă opream pe lângă Piaţa Domenii, pe dreapta, cum vii dinspre Chibrit. De regulă încerc să mă tund cât mai aproape de sfârşitul zilei, să-mi fie duşul aproape şi scărpinatul scurt. De regulă există, pentru fiecare regulă, o excepţie. Astfel că, într-o bună zi, mi-a fost nevoie să mă tund la un ceas în care ziua mai avea să fie lungă. Ceea ce m-a determinat să le cer şi un spălat.

Fac iarăşi o paranteză. Se întâmplă, de cele mai multe ori, să aştepţi, la frizer. Fie că toate scaunele sunt ocupate, fie că, uneori, 100% româneşte, lipseşte entuziasmul angajaţilor, unii – pur şi simplu – făcându-se, temporar, nevăzuţi, prin spatele atelierului, la o cafea şi o ţigară, într-o cămăruţă pe care (am văzut eu odată) îşi întind pacheţelul adus de acasă (şi să nu mă întrebaţi dacă au aşternut pe post de faţă de masă un ziar pentru că am să vă spun instantaneu DA!, nu neapărat pentru că aşa ar fi ci pentru că, victimă – şi eu, că doar sunt om – a stereotipurilor de tot felul, aşa îmi imaginez că s-a întâmplat şi în povestea mea; poate da, poate nu... cine să mai ştie?). Până la urmă nu e chiar aşa de grav că vor şi oamenii ăia o pauză de masă, de cafea, de fumat, ce Dumnezeu? Aş fi absurd să mă revolt tocmai eu, fumător persecutat în fiecare dintre microuniversurile mele cotidiene. Grav e când faza începe să se repete. Când ţi se întâmplă mai de fiecare dată, la frizer. Şi stai... Şi aştepă-i...

Scaunele au imitaţia de piele roasă, descusută, găurită. Pe pereţi, reclame la loţiuni de tot felul pentru varii accesorii dedicate frumuseţii părului – afişe decolorate, cu sloganuri amintindu-mi de săpunul Norvea, de spray-ul Bob sau de staţiunea Amara. De vină o fi şi imitaţia de colonie de proastă calitate apăsând aerul încăperii şi pe care te grăbeşti, după tuns, să-i rogi să nu ţi-o aplice pe rămăşiţa de blană de pe scalp.

Pe podelele din gresie de cea mai firavă calitate (de o culoare sinistră, zgâriată, ciobită pe marginile finisate economicos), smocuri de păr scăpate printre dinţii unei mături împăiănjenite printr-un ungher de debara. Exagerez, probabil: se dă cu mătura, de vreo trei ori pe zi... Insufiecent, se vede treaba!

Nu ştiu de ce halatele frizerilor/frizeriţelor mi se par oripilante. Sunt halate ca oricare altele, până la urmă. Poate că materialul este mai subţire şi se văd, dedesubt, pulovărele XinJua cu diverse modele florale şi ştrasuri de hogeac Bucci. Poate li se duce strălucirea în penumbra figurilor (mai întotdeauna) acre ale angajaţilor.

Într-un colţ de etajeră, un aparat de radio cu boxe sparte, legat, printr-un fir care atârnă just like this, ca mai toate firele oraşului, de o priză plasată (hăt, sus) deasupra oglinzilor... un aparat de radio urlă glumele nazale ale unui farseur la modă în FMul autohton.

Pe măsuţa de lângă cuier, câteva reviste cu pagini rupte şi colţuri răsucite – cataloage de freze editate de firme de cosmetice, cochetării pentru precupeţe cu aspiraţii sociale de care se tem chiar ele, leacuri naturiste pentru cele mai oripilante boli ale omenirii, fotografii cu starlete ieşind dintr-o scară de bloc diferită de cea înscrisă pe buletin, pagini de sport cu ierarhia fotbalistică de acum trei săptămâni...

Aici stai şi aştepţi să-ţi vină rândul - mai stresat decât în anticamera dentistului, mai stingher decât pe holurile tribunalului, mai nervos decât înaintea loviturilor de la 11 metri. Ei, bine, povesteam că - în acea zi - m-am văzut silit să cer şi un spălat. "Merge boilăru', Luci?" - pe un ton de vită dusă la măcelar. Dezamăgire, răspunsul Lucicăi fu pozitiv. "Luaţi loc acolo până pregătesc..." În fine, ce s-o mai lungim? O pauză incomodă, o poziţie aşişderea, un frecat de mă aşteptam să mi se rupa balamalele care îmi ţin capul legat de mine, mici şiroaie prelingându-mi-se pe ceafă spre şira spinării şi mai la vale, haida-haida-iute-iute-pa-si-pu-la-revedere! Doamne, îţi mulţumesc pentru îngerul pe care mi l-ai lăsat prin preajmă, cred că aş fi ieşit mai liniştit din briciul unui frizer arvunit să-mi epileze barba de pe jugulară.

Şi, iată-mă, îndărăt, în miez de luna lui martie, despre care voi scrie în ceea ce s-ar putea să fie, pur şi simplu, partea a III-a a acestui mic round-up prin câteva (două, nu multe) frizerii bucureştene (o a treia pe care mi-o amintesc era un apartament la parter de bloc, în zona Moghioroş) sau care, aşa cum am simţit-o eu, se va transforma într-o odă frizerilor de şcoală veche. Mai trăiesc, mai muncesc, fac şi prozeliţi (nu mulţi, că s-ar devaloriza), sunt mai scumpi dar - ce Dumnezeu, de câte ori pe an ar fi normal să ne tundem? - fac toţi banii!